sâmbătă, 3 decembrie 2016

Hyperion - o scurtă introducere

Hyperion

Hyperion, oder der Eremit in Griechenland vol.1 (1797), vol. 2 (1799)

de Friedrich Holderlin
Introducere

Hyperion este un text pe cât de filosofic pe atât de romantic. Avem incluse întrebări existențiale și elemente romantice cum ar fi: iubita Melite (Diotima), natura, lira, recitarea de cântece vechi, ritualul. Atât întrebările cât și elementele romantice par a fi în echilibru, sunt în egală măsură tratate, de parcă se dorește o fuziune între cele două sau pur și simplu, rațiunea și simțirea tind să se contopească.
Numele Hyperion vine din gr. hyper-ion = cel ce se mișcă deasupra și din gr. hyperi-on = cel ce este deasupra. Prin urmare, această scriere se referă la idealul metafizic, la înalt, la ascensiune spre Univers. De altfel, acțiunea se petrece în Grecia, locul primilor filosofi sau locul nașterii filosofiei.

1.     Experiența

Experiența desemnează tot ceea ce înseamnă cunoașterea vieții, înseamnă mișcare și ritm. Hyperion realizează experiența printr-un drum inițiatic care îl face să conștientizeze, să cadă și să se ridice din tenebrul pe care îl cunoaște ființa lui. Experiența îl transformă, îi deschide spiritul. Avem așadar un dinamisc metafizic care îl învăluie neîncetat pe Hyperion sau cu alte cuvinte, este vorba de transformare ontologică, singura transformare care îl poate uni cu Universalul și cum altfel decât prin intermediul logosului sau al cuvântului.

2.     Confesiunea și katharsisul

Prin confesiune, Hyperion realizează practic schimbul de experiențe, trăiri, idei cu persoane pe care le întâlnește pentru prima dată și care pot fi desemnați ca și ghizi spirituali și mai ales, între acesta și Milete. Dar avem mai cu seamă spre sfârșitul textului o confesiune către sine, interiorizată. Și tocmai prin aceste confesiuni, Hyperion încearcă să se elibereze de gândurile întunecate. Este o psihologie sau o terapie prin cuvânt pe care o primește deschis.

3.     Iubirea și durerea

Iubirea tinde spre absolut, e calea prin care Hyperion poate accede spre Univers, dar așa cum se știe, nu e o cale ușoară. Și când se întrevăd discrepanțe, iubirea doare, pentru că ea este ieșire din sine, deci un alt nivel de atins, un alt prag.

4.     Iubirea și poezia


Prin poezie se realizează legătura dintre poet și zei, iar sentimentul de iubire este cel care îl trece pe Hyperion la alt nivel de ființare; întreg limbajul capătă valențe poetice.

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Spaţiu închis

Soarele-i închis de nori, căci griul lor l-a întemniţat. Trupul meu se plimbă prin camera amorţită de frig şi caută o rază limpede, o rază care să vină printr-un colţ de fereastră. Dar raza nu-i. Mă-ndrept spre veioză şi o aprind - punerea în scenă a unui presupus soare, însă e ciudat, aşa, în mijlocul zilei. Mai fac câţiva paşi prin cameră şi idei răsar una după alta, dar mă opresc la una. E timpul pentru un film, aşa, într-o cameră semi-obscură. Stage Beauty îmi încearcă trăirile timp de două ore. Să trăieşti într-o epocă unde există doar termenul de actor, nu şi de actriţă, să fii bărbat şi să joci doar roluri feminine, să te obişnuieşti cu astfel de roluri, să le iubeşti, pentru că iubeşti graţia feminină, iubeşti mişcările delicate, diafane, glasul plin de patos şi melodios. Apoi să fii venerat, aclamat de public pe scenă în timp ce o joci impecabil pe Desdemona din Othello, iar într-o zi, toate acestea să cadă, aşa cum o face cortina la fiecare sfârşit de piesă de teatru, căci se aprobă şi meseria de actriţă şi pentru prima dată, rolurile feminine pot fi jucate de femei. Acum actorul trebuie să se obişnuiască să joace roluri masculine, dar îşi face loc o criză de identitate dacă se poate numi astfel. Însă când rolurile feminine îşi pun amprenta în sufletul tău, poate că singura împlinire este să înveţi actriţele cum să joace roluri feminine, după ce tu, ca bărbat, ai excelat în asta, apoi să înveţi şi tu la rândul tău cum să joci rolurile masculine...

E seară. Ţi-am auzit glasul venit de departe şi m-a făcut să uit de frig şi gri. Şi atunci m-au vizitat amintiri cu parfumul tău care-mi trezeşte simţurile în ritmuri egale şi inegale, ca-ntr-un dans plin şi plutitor în acelaşi timp, iar memoria trupului mă anunţa de atingerile tale, ca un soare blând. Trandafiriul s-a plimbat în venele mele în timp ce ţi-am ascultat vocea, apoi, câteva minute mai târziu, când nu ţi-am mai auzit-o, camera mea parcă îmi spunea că mă aflu într-un tărâm pustiu, în care degeaba mă gândesc la mult-iubitul amurg, pentru că soare n-a existat azi. La tine însă a existat şi l-am simţit atât timp cât ţi-am ascultat vocea care mereu deschide în mine alte dimensiuni, scăldate în roşu aprins.

Astăzi am trăit într-un spaţiu închis... Dacă ieşeam, nici culoarea frunzelor şi-a florilor nu mi-ar fi amintit de soare, dar a fost frumos, pentru că el, spaţiul închis, mi-a oferit alte deschideri - inspiraţia pe care o mai pierd printre pulsul zilelor pictate cu imagini seci şi cuvinte care schimbă mai mult sau mai puţin acest dans al vieţii...