miercuri, 26 septembrie 2012

The Notebook


            Aşa este.. fac referire la filmul '' The Notebook''. Sunt aproape sigură că toată lumea l-a văzut sau cel puţin a auzit de el. Eu auzisem cu foarte mulţi ani în urmă, însă nu am fost interesată să-l vizionez, considerându-l doar încă un alt film de dragoste, dar se pare că mă înşelasem! Încă de la primele minute de vizionare mi-a fost atras interesul.. chiar peste aşteptări, ceea ce rar mi se întâmplă.
         Ceea ce mi-a plăcut per ansamblu, a fost povestea de dragoste dintre cei doi îndrăgostiţi Allie Hamilton (Rachel McAdams) şi Noah Calhoun (Ryan Gosling). Pentru mine contează foarte mult cum este structurată povestea, să fie originală, să aibă acel ''ceva'', iar la acest capitol.. nota 10+. Actori pe măsură, prestaţii excelente ce transmit din plin emoţii privitorului şi o acţiune foarte complexă cu răsturnări de situaţie. Pentru cei mai sensibili, s-ar putea să impresioneze până la lacrimi.
          De asemeni, mi-a plăcut că acţiunea s-a petrecut în anii '40 în mare parte, iar eu fiind o fană old age, din nou am rămas plăcut impresionată.
        Cu toate că nu îmi place să revizionez filmele, acest film este o excepţie pentru mine şi chiar dacă se ''învecheşte'', merită după ani şi ani revizionat. Este poate unul dintre puţinele filme care nu poate plictisi mai ales pe cei romantici. Cu siguranţă va rămâne una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din istoria cinematografică.

vineri, 21 septembrie 2012

Autumnal


      Toamnă şi plouă. Glasurile maşinilor sunt accentuate sub efectul ploii.     Lumea care încotro cu umbrelele deasupra capetelor, compun punctele agitate de pe fundalul gri. Un câine morocănos se aşeză sub o copertină, privind cu speranţă la fiecare trecător după ceva de mâncare. Copacii, se legănau dintr-o parte în alta, asemănându-se cu nişte himere ce parcă încearcau să răpească cu crengile lor, trecătorii.
            Printre acei trecători mă număram şi eu.. un om cu multe gânduri care i se accentuaseră parcă şi mai mult sub sunetul şi imaginea ploii. Călcam asfaltul ud cu multă grijă. Îl consideram un pericol pentru picioarele mele. Îmi ţineam umbrela strâns şi îmi continuam drumul către casă.
          Privirile ploii nu m-au părăsit nici când am ajuns în casă şi parcă îmi zâmbeau ironic de dincolo de fereastră şoptindu-mi că încă nu m-a putut uda destul. Am zâmbit. M-am aşezat la măsuţa mea şi am început să îmi iau foile şi să scriu.. lucru pe care îl realizez destul de frecvent. Astăzi m-am gândit să scriu despre lume. Da, da, de vină este ploaia care mă încarcase cu o stare de nevroză.
         Oamenii dintotdeauna au fost o problemă pentru mine. Majoritatea mă nemulţumesc de parcă aş fi inadaptată si singurul om de pe pământ care nu îşi înţelege ''semenii''.. de fapt, aşa cum am mai spus-o cândva, nu eu mă simt cea inadaptată ci cei din jurul meu probabil sunt inadaptaţi; în nici un caz nu mă pot adapta la condiţiile actuale de viaţă, cel puţin nu la toate. O parte, nu sunt parte din mine, deci uşoară incompatibilitate. Trăiesc cu normalitatea mea şi nu voi avea de gând vreodată să mă schimb. Dar e bine.. e bine aşa! Pe zi ce trece tot mai mulţi sunt aşa ca mine ''inadaptaţi'' ai societăţii.
           Ploaie ce mi-ai făcut?! Te privesc şi nu pot să te mint că nu ai fi interesantă, dar eşti doar o frumuseţe rece. Ploile răcoritoare de vară sunt o a doua mângâierea a soarelui, dar tu, toamnă, aduci numai suflare rece şi tristă cu a ta ploaie care se izbeşte cu putere şi fără milă peste tot şi încarcă inimile oamenilor în gri.

miercuri, 19 septembrie 2012

Ganduri...

         In ultimul timp cam tind sa fiu pesimista. Desigur, nu este aceasta starea care ma caraterizeaza. De obicei vreau sa raman optimista chiar si atunci cand descopar probleme grave in jurul meu si imi doresc sa gasesc rezolvarea a tuturor chiar daca uneori stiu foarte bine ca ma apuc de o munca titanica si fara prea multe rezultate, dar totusi ma incumet sa pornesc cu dreptul, pentru ca dupa parerea mea, daca stam si batem pasul pe loc si ne plangem de la orice problema nu rezolvam nimic, deci..
         Momentan, sunt cam pesimista! Nu imi doresc asta, pentru ca asa cum am spus nu asta sunt eu si nu ma caracterizeaza. Stiu ca nu va dura foarte mult timp aceasta stare si voi reveni cu picioarele pe pamant, dar momentan, nu am o stare prea pozitiva si demna de urmat. Problema actuala care a inceput IAR sa ma framante este viitorul. Nu sunt genul de persoana care sta cu minta tot timpul la viitor, pentru ca nici nu as mai putea trai prezentul daca as face asta, dar uneori este inevitabil si intalnind zilnic atatea probleme de natura sociala nu as putea sa trec peste ele atat de usor cum poate o fac altii si nu imi doresc sa ma amagesc spunandu-mi ca totul va fi bine si frumos si roz si ca tara in care traiesc ma multumeste. As fi ipocrita!
         Ma gandesc uneori cu groaza ca daca viitorul meu, practic viata mea nu va fi asa cum mi-o doresc si ca vor fi anumite bariere peste care nu voi mai putea trece ca sa imi indeplinesc obiectivele, nu stiu.. oare voi mai fi eu cea de acum?! Va reusi sa ma schimbe lumea in care traim?! Nu vreau sa cred ca intr-o buna zi voi deveni cine stie ce persoana diabolica si lipsita de scrupule.

joi, 13 septembrie 2012

Sinucidere mentală

     Pornisem de la subiectul ''Despre cât de falşi suntem'' şi în urma unor comentarii din cadrul acelui articol, mi-am dat seama că ar exista şi o formă de falsitate forţată, pe care o simţim ca fiind peste peste puterea noastră de gândire şi dacă am accepta-o ne-am dărâma sistemul de valori în care credem. Această formă de falsitate forţată, clar este împotriva voinţei noastre. După părerea mea, dar în acelaşi timp şi din păcate, eu consider că doar anumiţi oameni o percep. Vreau să pun accentul pe faptul că acestă formă de falsitate nu dorim să o adoptăm pentru că aşa ne place, ci condiţiile în care suntem puşi ne fac să o adoptăm de cele mai multe ori.
         Să iau un anumit caz...
    Punem în centru, condiţiile de muncă la care este supus angajatul; aceste condiţii sunt general valabile pentru orice angajat şi trebuie să observăm cărui tip de om i se potrivesc şi cărui nu.
      În viziunea majorităţii sau să zicem (aici) al unui angajator, ar lua exemplul următor..
Luăm A ca fiind un angajat de clasa de jos = om înzestrat cu puţină gândire
Luăm B ca fiind un angajat de clasă superioară = om înzestrat cu gândire superioară
       Însă eu, vin cu un exemplu puţin mai schimbat, acela că nu am să ţin cont  neapărat că A are doar studii medii şi că B are studii superioare, pentru că eu nu cosider acest lucru ca fiind un punct de delimitare a celor două categorii de  persoane, ci mă refer în special la faptul cum aceştia gândesc. Consider că acesta este punctul cheie.
       Unii dintre angajaţi, din păcate adoptă această formă de falsitate mentală inconştient, adaptându-se condiţiilor la care este supus locului de muncă, considerând că trebuie să facă aşa cum se cere, fără să stea prea mult să judece situaţia în care este pus. Da, poate că mă veţi contrazice şi că într-adevăr, aşa este, trebuie să ne adaptăm la locul de muncă, să fim competenţi, dar ce te faci când condiţiile acelea nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu tine, oricât de mult ţi-ar fi plăcut să lucrezi în acea meserie.
        Ce te faci când eşti un om cu principii peste care nu îndrăzneşti să treci, să le distrugi, pentru faptul că puterea ta de gândire nu este ca a majorităţii. La prima vedere veţi spune că acest motiv este cât unul se poate de prost şi că nu există aşa ceva, însă eu vă garantez că există şi este unul chiar foarte grav. De exemplu, ai colegi care sunt necomunicativi, pe deasupra mai sunt şi îngâmfaţi şi mai ai şi un şef care se crede Dumnezeu pe pământ şi niciodată nu îşi încurajează angajaţii şi repet.. toate acestea ţi se întâmplă cu toate că tu chiar ţi-ai dorit să lucrezi cu drag la acel loc de muncă.
        Ei bine, te simţi cum altfel decât foarte încorsetat de acele ''condiţii de muncă'', iar primul gând este de respingere, de a elimina toţi factorii perturbatori din jurul tău pentru că, mai metaforic vorbind ţi-ar exploda creierii. Ar fi o sinucidere mentală, ar fi peste puterea ta de gândire, te-ai autodistruge, iar eu consider că nimeni nu îşi doreşte asta, pentru că nu am mai fi NOI. Nu ne putem coborâ la nivelul pe care nu îl dorim, pentru că practic nu funcţionăm după acel sistem, nu putem fi compatibili cu acesta. Aşadar ce faci?! Ceilalţi colegi cel mai probabil nu se vor schimba, deci nu îţi rămâne decât să te schimbi tu (să adopţi principiile lor, dar care ţie nu îţi sunt compatibile, nu fac parte din tine), fie pleci şi bineînţeles îţi vei continua viaţa după regulile tale raţionale.

    Aşadar, ca să mă întorc la exemplul pe care l-am folosit, eu consider că indiferent din ce clasă socială ai face parte, nimeni nu îţi poate compromite deciziile şi propria ta gândire, iar această condiţie este valabilă peste tot în viaţă.

luni, 10 septembrie 2012

Despre cât de falşi suntem

De ce preferăm să fim ceea ce nu suntem ?!  Plăcere machiavelică?!
       Unii oamenii vor să pretindă că sunt ceea ce nu sunt. Unora le place falsitatea chiar şi atunci când sunt faţă în faţă cu persoane pe care le întâlnesc poate pentru prima dată şi poate chiar în momentele cele mai importante din viaţă. Ne place să punem o mască numai pentru a ne menţine într-un anume top, a câştiga popularitate, respect sau.. ?! Este adevărat.. mereu a existat o adevărată competiţie, dar competiţia câştig-o pe drept, nu printr-o imagine falsă şi prin tot felul de mijloace incorecte.
          Încă nu înţeleg de unde această plăcere a omului de a juca fals, a câştiga pe nedrept.. să fie de vină banul?! În cele mai multe situaţii, cred că da! Dar nu este oare mai bine să fim autentici, să fim pur şi simplu NOI?! Dacă acest lucru ţi-ar fi adus mai multe beneficii?! Ştiu, din păcate societatea ne-a modelat astfel, ne dezintegrăm tot mai mult pe zi ce trece şi nu mai ştim de fapt ceea ce suntem şi tindem să credem că procedăm corect! Omule, eşti în toate facultăţile mentale?!
         Ne luptăm, dăm din coate, poate, poate, ajungem în locul mult dorit! Dacă îţi merge bine la început, deşi e puţin probabil (trebuie să fii un actor destul de bun), în curând nu va mai fi aşa. Rezultatul “efortului” tău atât de.. fals, va da roade.. în minus. Vei pierde destul de mult şi mai ales te vei pierde pe tine (conştient sau inconştient), iar de aici totul se duce la vale din toate părţile în care te-ai integrat. În concluzie, ţi-ai pus beţe în roate! Tu, cu mâna ta!
        Nu trebuie să fim ca ceilalţi, mai ales dacă nu sunt oameni demni de urmat! Caută să urmezi ceea ce este moral şi uman. Suntem diferiţi, gândim diferit (cel puţin aşa ar trebui)!
       Fără nici o urmă de îndoială procedeul este foarte greşit dacă ne alegem o imagine falsă despre propria persoană, practic ne încălcăm propriile legi şi scade stima de sine! Cine te place, te place pentru ceea ce eşti! Mai bine schimbă-te acum! Să nu uităm.. MAI BINE MAI TÂRZIU DECÂT NICIODATĂ! Tot ce trebuie să facem este să avem respect în primul rând faţă de noi. Este atât de greu să fii TU ?!

vineri, 7 septembrie 2012

Concept Liber - un blog liber

            Concept Liber - un titlu care m-a atras de la prima vizualizare ducându-mă cu gândul către o persoană care îşi expune propria perspectivă, are propriile principii, iar eu apreciez acest gen de persoane care spun lucrurilor pe nume şi care sunt sigure pe ceea ce fac. Persoana din spatele acestui blog, se numeşte Adela. Realizează o treabă minunată, demnă de urmat, aduce astfel şi altora din ceea ce a învăţaţ şi o felicit pentru asta! Noi două avem în comun gustul pentru psihologie! :)
          Aşa cum bine a precizat pe blogul ei, am hotărât să ne promovăm reciproc blogurile, pentru că ''prea multe bloguri de calitate și prea puțin cunoscute; prea multe bloguri ce promovează rahaturi și exagerat de populare, având în vedere prestația lor de zi cu zi.''  De ce facem asta?! Noi considerăm înainte de toate, folositoare aceste articole şi credem că astfel de subiecte ar trebui mai intens promovate.
       Iată şi câteva articole ale Adelei foarte interesante şi de care sunt convinsă că vă vor place. Sunt însoţite de o mică descriere şi de către un link pentru articolele integrale..
      In primul rand, un individ ipocrit, inselator, se recunoaste destul de usor: vorbeste mult despre el si despre toate cate le poate face, tine sa evidentieze inca de la bun inceput cat de mult apreciaza asta si cealalta, plus de asta, orice subiect ati aborda, mereu se ajunge la capitolul despre el, mai subtil sau mai pe fata. 

        E atat de trist sa vezi un om cat de tare se chinuie sa se prefaca in fata lumii fericit, implinit, usurat, realizat. Inconjurat mereu de multi ochi, este cineva dependent de lumea exterioara, dar “un catelus speriat de tunete, ascuns sub pat” in fata singuratatii ce se asterne cand luminile se sting, cand ramane doar el cu propria persoana, fara ca nimeni sa-l sustina.

       De ce tindem sa facem altora, ceea ce altii ne-au facut noua? E o satisfactie ascunsa adanc in subconstient, aceea de a observa in chinuri o fiinta umana, aceleasi chinuri pe care le-am trait noi, avand vaga impresie ca ne vom simti mai bine, in schimb, tot ceea ce vom reusi sa facem e sa inversam rolurile si tot acolo se va ajunge, la acelasi sfarsit. Credem ca daca incercam sa fim mai buni decat ei, adica exact cum eram inainte, vom cadea din nou in plasa. Dar oare asta e miscarea corecta? Asta doar va duce la un lant interminabil, in care ne vom razbuna la nesfarsit pe oricine ne iese in cale. “Razbunarea e arma prostului.“, se spune.

       Din ce m-am documentat pana acum, mai precis din Motivatie si Personalitate, de A. H. Maslow,dar si din experienta proprie, exista doua categorii mari si late de comportamente, comportamentul de confruntare cu situatiile, motivat, si cel expresiv, nemotivat. Cel de confruntare cu situatiile este invatat si presupune existenta unui scop, in mare parte actionam in mod constient si ne putem controla actiunile, in schimb cel expresiv este spontan, incontrolabil si lipsit de scop.