marți, 27 noiembrie 2012

Nimicire

Te pierzi prin multime ca intr-un labirint. Desi orasul pare viu, tu ai murit.
Esti o moarta vie. Privesti indelung la trecatori - de parca ai cauta pe cineva, dar oricum nu-i prea vezi bine, pentru ca ti se pune o ceata in fata ochilor. Ti-au disparut sentimentele frumoase, te simti secatuita de puteri.. Oamenii nu te observa, pentru ca nu se obosesc sa citeasca chipuri. Si de ce i-ar interesa asta?! Prea insignifiant, nu?! Nimanui nu-i pasa, nu te poate ajuta! Nimeni nu este interesat de privirea ta. Poate ca totusi e mai bine asa... dar daca cineva ar fi interesat, ar vedea privirea unui om incomplet, ar observa niste ochi ce nu mai clipesc si care privesc doar intr-un loc.. un chip umbrit. Nici machiajul te mai ajuta, expresia fetei te tradeaza. Te chinui din cand in cand sa mai schitezi un zambet, dar si acela este, evident fals.
Te simti singura printre acei oameni. Altii se bucura de ii aude o strada intreaga, altii se imbratiseaza, altii converseaza si pare ca le place si ii binedispune si ai impresia ca toata lumea e fericita, numai tu nu -  tu nu ai pe nimeni in jurul tau. Tu esti pe punctul de a te evapora, te dezintegrezi in mii de molecule. Cu greu gasesti un motiv care sa te faca sa mai zambesti. Si atunci cand gasesti acel motiv, imediat efectul sau dispare. E prea de scurta durata.. Iti aduci aminte de prezent si de ceea ce se intampla in interiorul tau. Prea fragila esti. Candva, ai fost o vindecatoare de suflete, acum nu mai poti fi. Oare pe tine te poate vindeca cineva sau crezi ca te poti vindeca de una singura?! Te temi ca nu..
Cumva existi.. dar pentru cine existi sau trebuie neaparat sa existi pentru cineva?!

duminică, 18 noiembrie 2012

Calator in Noiembrie


E rece.. din ce in ce mai rece, desi imaginea lui Noiembrie pare spectaculoasa. Frunzele calatoresc prin gradini, pe asfaltul rece si umed de atata bruma. Copacii inca se chinuie sa mai pastreze pe crengile lor agitate ultimile frunze verzi. Cele galbene se tin ca intr-un fir de ata, iar la urmatoarea suflare de vant vor fi luate ca intr-un dans la un loc cu celelalte frunze.
Sub pasii apasati ai trecatorilor, frunzele erau sfasiate. Cele mai multe vor muri si se vor descompune... altele sunt mai norocoase. Vor fi culese de mainile gingase ale copiilor si vor fi transformate in mici opere de arta, iar altele vor fi doar imortalizate in fotografii.
Desi stiu ca raceala imi va cuprinde intregul trup, indraznesc sa calatoresc prin Noiembrie. Calatorind, observam chipuri si chipuri, dar ceva le lipsea. Ceata groasa parca ascundea oamenii intr-un loc misterios.. ii ducea intr-o lume gri si fara de suflet.. nu aveau un drum tinta. Chipurile lor erau sterse si nu schitau nici un zambet, parca erau amortiti, iar sufletele lor nu mai aveau culoarea de altadata. Atat de gri mi se parea Noiembrie, atat de rece si umed. Nici soare nu mai era.. Unde ai disparut, soare?!  Trist. Si de parca nu era de ajuns atmosfera aceea incarcata, totul a devenit si mai trist atunci cand a inceput ca de nicaieri o ploaie. Tocmai asta ii mai lipsea lui Noiembrie! Acum era perfect! Asa arata un Noiembrie perfect! Un tablou haotic, dezolant, desprind parca din gheena. Insa eu nu doream sa-mi dispara soarele de pe chip si din suflet. Oare eram singurul om cu caldura in suflet pe asa o vreme?!
Dar din pacate, timpul trece greu, toamna e prea melancolica si se indreapta cu pasi marunti, dar siguri catre frigul iernii de nestapanit. Eu stau in dreptul unei carari - cararea pe care altadata imi placea sa ma plimb si imi imaginam primavara si mangaierile aerului cald care se plimbau pe chipul meu. Dar totul era doar o iluzie, iar Noiembrie se distreaza grozav! Acum pe chipul meu se plimbau siroaie de ploaie si imi apasa pielea amenintator..
E inca Noiembrie.

joi, 15 noiembrie 2012

Despre viata

Inca de cand eram foarte mica, imi adresam tot felul de intrebari despre viata. Cred ca de atunci am inceput sa ma gandesc serios daca nu cumva sunt ciudata si ma intrebam daca oare si ceilalti copii de varsta mea se gandeau la ceea ce ma gandeam eu - asta probabil din nevoia de a ma linisti, sa aflu daca cumva gandeam.. sa zicem normal, ca toti ceilalti si ca nimic nu ar fi iesit din comun.
De fapt, toate acele intrebari nu venisera chiar de nicaieri, ci veneau rand pe rand, cu fiecare lucru pe care il descopeream si cu cat aveam sa cunosc mai multe, cu atat ma afundam intr-o multime de neintelesuri, iar in momentul acela am constietizat ca nu prea inteleg viata. De ce m-am nascut?! Chiar trebuia ca eu sa exist?! Care este menirea mea?! De ce murim si ce simtim atunci (daca mai putem simti ceva)?!  Cum sa ne facem o viata mai frumoasa?! si tot felul de intrebari existentiale.
Bineinteles, adresandu-mi acele intrebari, imi doream sa gasesc si raspunsurile, insa nici acum nu le-am gasit, poate doar la unele, dar nu stiu daca sunt si raspunsurile corecte si ma gandesc ca nu cumva ele sa nu fie decat ceea ce vreau si imi place sa cred ca ar fi adevarat. A pretinde ca eu am dreptate, ca eu cunosc adevarul absolut ar fi gresit din partea mea. Insa, de-a lungul timpului, mi-am format niste idei despre viata asa cum isi formeaza toata lumea. Atunci, am descoperit o alta ''problema''.. mi-am dat seama ca nu prea se potrivesc principiile mele de viata cu ale majoritatii. Pana la urma nu suntem trasi la indigo, dar iar a rasarit o intrebare in mintea mea. De ce sa fiu ca ceilalti daca constiinta imi spune ca nu sunt astfel si nu m-as simti bine?! Asta ar insemna sa ma ascund de propriul Eu si sa traiesc dupa acel mod considerat normal. De foarte multe ori, observ ca ne mai ucidem constiinta si ne lasam manipulati. Poate fi o scuza, aceea ca trebuie sa ne conformam regulilor societatii actuale, ca trebuie sa gandim ca ceilalti, altfel n-am mai supravietui.. Nu stiu insa daca acest lucru e bun sau rau, sau e undeva intre bine si rau.. sau un fel de rau necesar?!
Dupa lungi filosofari, mi-am dat seama ca odata ce am primit o viata trebuie sa stiu cum sa o modelez astfel incat sa fiu multumita, sa fiu fericita. Candva, ma gandeam prea mult la viitor, cum oare va fi pentru mine, asa ori asa, dar am inteles intr-un final, ca viitorul nu poate fi altfel decat exact asa cum actionam in prezent, asadar trebuie sa avem grija de prezent.
Nu cred in destin. Nu cred ca am fost cumva programati din start de o entitate divina (nu sunt sigura de existenta ei) sau forta supranaturala, pentru a fi de exemplu, cantareti, pictori, matematicieni, etc. Noi alegem ce vrem sa fim, in functie de abilitatile, cunostintele pe care le acumulam. Daca unui om i se intampla ceva rau, toti dam vina pe soarta, dar nu e asa. Atunci de ce nu dam vine pe soarta si atunci cand i se intampla ceva bun?! Deci, asta nu este o scuza! Orice efect are si o cauza.. daca am cauta mai in detaliu, vom gasi raspunsuri.
Care este sensul vietii?! Viata nu inseamna doar sa ai o familie, servici si sa te cufunzi in treburile casnice. Desigur, sunt si lucruri indispensabile vietii, dar personal, cred ca m-as plictisi daca as face doar asta. Viata nu inseamna doar sa te nasti, sa traiesti si sa mori. Consider ca trebuie sa incercam sa fim mai buni, sa mai eliminam din ceea ce nu este folositor vietii, sa ne constientizam defectele si sa incercam sa le corectam pe cat posibil, sa invatam mai multe din jurul nostru sau din carti, sa stim sa apreciem ceea ce intr-adevar este de apreciat, sa evoluam ca fiinta umana.. Insa, desi eu gandesc in acest mod, nu stiu daca va fi si cu folos. La ce imi vor fi de folos toate cunostintele acumulate,  daca in final cu totii murim?! Nimeni nu imi garanteaza ca am sa le i-au cu mine mai departe.
Probabil lumea din viitor va trai mai bine de pe urma noastra?! Probabil vom cladi o lume mai buna?! Dar e de ajuns sa vrem doar asta de la viata?! Catre ce tindem?! Si imi revin intrebarile existentiale: De ce ne-am nascut si incotro apucam?!  Stiu insa ca totul sta in mainile noastre. Viata va ramane mereu pentru toti un mister.. ori poate o complicam noi oamenii?!

luni, 12 noiembrie 2012

O toamna speciala

Inceputul toamnei i-a adus un nou inceput, iar fiecare zi ii era din ce in ce mai frumoasa. Parca nu ii venea sa creada! Ea era invadata de o multime de zambete pictate in culori calde, iar inima ii dansa, se bucura asa cum nu s-a mai bucurat niciodata!
Zambesc, iar acesta este un semn evident al bucuriei care s-a asternut de ceva timp peste mine, iar tu stii deja asta, numai tu stii! Am mai intalnit eu fericirea si credeam atunci ca nu poate fi mai mult decat o cunoscusem si nu mi-a ramas decat sa o accept asa cum era, iar visele pe care le aveam despre fericire mi le omoram incet, incet, pe zi ce trecea, crezandu-le doar exagerari ale mintii si mi-am spus atunci ca ele nu se vor indeplini oricum niciodata, ca visele raman doar vise. Realitatea cam era in contradictie cu visele mele, cu ceea ce imi doream. Un lucru mereu stiam.. aveam locuri lipsa! Pana cand, ceva s-a intamplat intr-o zi, iar de atunci imi tot demonstrez ca m-am inselat, iar fericirea la care visam nu era ceva ireal si imposibil de atins si astfel mi-am aprins din nou visele! Totul, numai din cauza ta! Sorbim din aceeasi cupa de fericire si este atat de frumos sa simtim la fel! Imi completezi locurile lipsa!
E absolut minunat sa zambesti din toata inima si sa ajungi sa spui ca zambetul pe care il afisezi pe chip nu e de ajuns cat sa poata exprima ceea ce simti cu adevarat. Nu credeam sa simt, sa spun asta vreodata! Nu credeam ca tu existi, undeva in lumea asta! Si oricum, cui i-ar pasa de ceea ce simt?! Doar tu imi cunosti sentimentele si doar tu le poti intelege cu adevarat, iar eu nu pot fi decat.. fericita! Stii cum e.. daca o singura persoana ajunge sa te inteleaga, atunci chiar esti multumit. Din clipa aceea, te simti un om implinit, nu te mai simti singur, simti ca existi, ca nu esti degeaba pe acest pamant, ca nu esti vreo ciudatenie, o eroare a naturii!
Acum da, e toamna tarzie, dar vor veni si ierni si primaveri si veri, vor trece anotimpuri peste anotimpuri, iar noi tot imbratisati vom fi, tot impreuna vom fi! Afla ca si tu ai loc in inima mea, in sufletul meu, si in ganduri, in priviri.. si in zambete! :)

vineri, 2 noiembrie 2012

Fragmente fara nume #2

               ... se asteptase unul pe celalalt anotimp dupa anotimp,
ani dupa ani. Acum, in sfarsit s-au gasit... 

Soare. Soare de toamna. Pe sub razele lui indraznete, se ivea o silueta masculina aflata pe un drum plin de o parte si de alta de copacii aramii. Si silueta statea nemiscata pe mijlocul acelui drum. La celalalt capat de drum, se ivea o alta silueta. Feminina. Facea pasi marunti, avea un mers diafan.

Imbracata intr-o rochie vaporoasa, vantul ce adia usor, ii trimitea mirosul de trandafir al pielii catifelate, siluetei de sub soare. Mirosul tare ii mangaia simturile. Feminismul ei ii parea divin. Cu cat se apropia mai mult de el, cu atat mai mult credea ca este desprinsa din cer, din luna si stele. Stia ca Ea era! Cea pe care o asteptase atat timp..

In momentul cand cei doi erau foarte aproape unul de celalalt, frunzele se revarsau peste ei ca niste petale de flori multicolore, in nuantele cele mai speciale ale toamnei. In sfarsit s-au gasit. Au ramas nemiscati cateva clipe, dupa care s-au imbratisat cu mult dor. Cuvinte pareau ca nu aveau. Si au cautat raspuns prin intermediul ochilor, al gesturilor. Si au gasit, dar cuvintele acelea erau scrise in suflet si nu puteau fi rostite, ci doar simtite, pentru ca nu existau cuvintele potrivite care sa le exprime starea si oricum nu ar fi putut fi cu adevarat intelesi de nimeni.. numai ei stiau ce simt. Si-au impreunat mai apoi mainile si au pornit in continuarea acelui drum. Era drumul lor pe care-l vor parcurge si vor scrie amintiri impreuna..

Fragmente fara nume #1

Poposite erau pe genele lui lungi, dragi lacrimi mari si mici de o stralucire ca de cristal. Nu erau lacrimi triste. Nu! In nici un caz! Chipul il dadea de gol. Expresia fetei lui era una calda, senina, era neasemuit de fericita! Lacrimile lui dadeau raspunsuri clare chiar daca erau tacute. In jur nu putea vedea nimic altceva decat pe ea. Chipul ei curat asemeni zapezii proaspat asezate il fascina de fiecare data cand il privea. Era fericit ca o avea pe ea! Se simtea doar al ei pentru totdeauna! Totul capata sens pentru el, totul era clar, viata sa avea sa fie de acum inainte speciala doar cu ea!
Ea reprezenta fericirea lui suprema! Ceva mai presus decat ea nu exista si nici nu va exista vreodata!
Un cantec lent venit de undeva departe parca le soptea urechilor versurile potrivite cu sunetele potrivite. Totul parea atat de cunoscut! Era cantecul lor demult stiut. El il recita suav in timp ce ea dansa asemeni unei balerine prin iarba proapata. Atat de gingasa, atat de plapanda..
Apropiindu-se de ea, lacrimile lui se pierdeau incet pe obrajii ei albi.  Se priveau amandoi in ochi si ramasesera neclintiti o vreme, adormind pe acea patura de iarba. Si visau, visau amandoi la infinitul lor.. la nesfarsit.

joi, 1 noiembrie 2012

Despre relatii

Ce vor fetele de la baieti sau ce vor baietii de la fete.
Despre relatiile dintre acestia
Nu stiu cat de bine voi analiza acest caz, pentru ca am deja propriile opinii peste care nu voi trece si s-ar putea sa nu fie toata lumea de acord cu mine. Incerc in randurile ce urmeaza sa detaliez aceasta ``enigma``.
Pornesc de la ideea ca prin natura noastra, noi oamenii suntem diferiti. Ce vor fetele de la baieti sau ce vor baietii de la fete nu cred ca pot spune cu exactitate. Fiecare isi doreste ceea ce considera ca il face mai fericit. Generalizand, fetele isi doresc un baiat care sa le inteleaga, sa le aprecieze, iubeasca, dar si in cazul baietilor este la fel. Totusi.. nu este destul. Atat intr-o tabara cat si in cealalta, ratiunea le dicteaza, depinde de la caz la caz in ce masura. Totul se diferentiaza prin prisma sentimentelor, al caracterelor, al educatiei.
Sunt baieti ce cred ca daca au situatie materiala, mai exact si masina si vila si tot tacamul, pot cuceri orice fata. Gresit! Nu toate fetele sunt in cautarea acestui gen de baiat. Cel putin, daca acesta nu se bazeaza pe o relatie adevarata de iubire, cu existenta sentimentelor, chiar nu isi are rost starea lui materiala. Mai cred despre acesti baieti ca detinand ``puterea`` pot astfel sa isi transforme partenera intr-o sclava de orice fel doresc, chiar daca la inceput nu isi vor arata adevarata fata. Personal, nu sunt de acord cu o astfel de ``relatie``. Daca aceasta va merge la inceput, cu timpul se vor evidentia toate defectele ei. Si cine ar avea nevoie de un asemenea om langa el?! Cine doreste sa fie sclav?!
De asemeni sunt fete care se cred interesante imbracandu-se in tinute cat mai ajustate posibil, mulate si decoltate. De cele mai multe ori acestea arata penibil, dar din pacate nu isi dau seama de aspectul lor. Ele considera ca vor atrage mai usor baietii. Pentru ce?! Se pare ca instinctul de reproducere inca se manifesta obsesiv la unii oameni, exact ca la animale. Nici o diferenta! Cine se aseamana se aduna si vor atrage de partea lor exact ceea ce sunt.
Un alt caz ar fi cel al relatiile impuse. Asa se proceda pe timpuri si cu siguranta si in ziua de azi, iar de cele mai multe ori aceste relatii sunt bazate pe situatia financiara, avere si nu pe sentimente.
Frumusetea ar trebui sa fie cea interioara, a ceea ce gandesti, a ceea ce esti, iar in ceea ce priveste imbracamintea, putem fi foarte frumosi, eleganti, chiar si cu haine mai simple, dar cu bun gust. Nu trebuie sa ne straduim sa aratam intr-un anume fel, pentru a atrage atentia. Nu trebuie sa ne straduim sa fim pe placul cuiva. Cine ne place, ne place exact asa cum suntem. Si cine are ochi, sa vada!
Astfel, se pare ca unii prefera frumusetea exterioara, cu atractie de natura sexuala, iar pentru acestia doar asta conteaza. Altii, prefera ca persoana de langa acestia sa fie pe langa frumusetea exterioara si inteligenta, cu coloana vertebrala, sa nutreasca sentimente si sa fie cat se poate de maturi in ceea ce priveste relatia lor.
Care ar fi cauza acestor deosebiri?! Asa cum am mai spus, totul tine de educatia fiecaruia. Cred ca fiecare om ar trebuie sa discearna ce poate fi demn de urmat si ce nu. Din pacate, poporul se lasa manipulat si prefera sa i-a totul de bun din media sau de la cei din jur. Sunt oameni care nu stiu sau nu doresc sa intrebe, sa se informeze si accepta doar ce li se ofera. Au uitat ca au dreptul la replica?! Au uitat sa mai gandeasca?! Se pare ca unii oameni nu doresc sa gandeasca mai departe, vor sa stagneze. Probabil asa se simt mai bine.. nu pot sa imi explic. Dar este evident, exista discrepante intre oameni...