joi, 26 decembrie 2013

Mi-ai imprimat în suflet iubirea infinită



E noaptea în care s-a născut iubirea eternă
Şi toate florile şi-au revărsat aroma puternică.
Fericirea şi liniştea scrise în decor,
Ne-au întâmpinat cu patos, triumfător.

Mi-ai imprimat în suflet iubirea infinită
Şi am ştiut că te iubesc şi sunt iubită.
Ne-am ascultat dorinţele arzânde
Şi le-am împlinit sub cerul pictat cu stele.

Sub calda ta îmbrăţişare şi sub dulcele tău sărut,
Pustiul şi durerea au îngenunchiat şi-apoi au dispărut.
Nedespărţită de ochii tăi o zi şi-o noapte întreagă,
Iubitule, eu ştiu, tu ştii - e o iubire eternă, nu oarbă.

Gândul către tine niciodată nu l-am lăsat uitat...
Parfumul roşu de toamnă nu a fost tot ce mi-ai dat.
Nu am oprit nicicând iubirea sub clipele de dor
Am adus zâmbetele şi tot ce e frumos.

Mi-ai spus că vom da strălucire şi căldură nopţilor reci,
Mi-ai spus că vei fi aici când mă trezesc.
Îmbrăţişează-mă încă o dată şi cu drag cedez,
Sărută-mă încă o dată ca să fiu sigură că nu visez,
Iar eu îţi voi spune că sunt a ta pe veci...


Alesul

Ochiul tău la mine se întoarce,
Iar tu mă vezi cum te aştept
Cu braţele larg deschise,
Dorindu-mi să te strâng la piept.

Arcul buzelor tale,
O atingere a buzelor mele îmi cere...

Sub cerul aglomerat
De stele şi de stranii şoapte,
Noi ne sărutăm sub un copac,
Alunecându-ne cuvinte în tăcere.

Pleoapele nu doresc să se închidă,
Ne dăm mâinile şi plutim mut.
Inima nu cunoaşte secetă...
Te iubesc acut.

Am spart şi am topit ceasul
Într-un alt vis cu tine – alesul.


miercuri, 18 decembrie 2013

Nu mi-am dorit viaţa


Mă trezesc respirând sacadat şi ies pe balcon în grabă. Îmi las plămânii învăluiţi în mângâieri de vânt aspru -sufletul îmi este oricum prea obosit de atâta rece provenit din sufletele închise ale multor oameni - iar chipul atins de fulgi de zăpadă îmi readuce o stare veche, deprimantă.
 Să culeg o floare aş vrea – prilej de deconectare de la lume - dar câmpiile sunt demult adormite. Copacii îmi par himere şi mă întreb cum reuşesc să supravieţuiască gerului. Probabil copacii sunt mai puternici decât oamenii...
Un abur mi se plimbă pe retină şi realizez că intru încă o dată în meandrele conştiinţei. Întrebările existenţiale mi-au ocupat gândurile de mic copil. Atunci am simţit că sufletul meu nu îşi vrea trupul. Îl simţeam ca pe ceva distinct. Voiam să ies din mine, chiar dacă nu ştiam încotro s-o apuc. Cutremuraţi mi-au fost primii ani şi mi-am dorit să fi avut alte gânduri atunci...
În plâns mi-a fost fiinţa, căci timpul s-a jucat de multe ori cu mine. Partea lui malefică m-a lovit, dar am avut speranţa că binele va apărea. Ştiam că binele va putea şterge maleficul cu aura lui lucitoare, purificându-mi timpul. Dar timpul este inamicul numarul 1 al omului  şi cum el este limitat, nu vreau să am regrete atunci când moartea mă va anunţa că trebuie să părăsesc acest plan. Şi să plec de aici cu regrete, ar fi mult mai trist şi mult mai dureros decât moartea în sine.
Nu sunt un zid. De mine nu te vei lovi, pentru că nu mă vei observa uşor. Timpul mi-a dovedit că sunt aproape transparentă. Nu sunt un zid, căci nu sunt de piatră. Doar cuprinde-mi mâna sau îmbrăţişează-mă şi te vei convinge. Sau poate îţi va părea mai simplu să mă asculţi cum îţi vorbesc, dacă bineînţeles eşti interesat.
Dragă cititorule, eu nu mi-am dorit viaţa. Nu a fost alegerea mea. Unii spun că viaţa este cel mai frumos dar, altii, că e coşmar. Eu nu sunt de acord cu niciuna dintre aceste păreri. Şi chiar dacă viaţa nu a fost dorinţa mea, am încercat să mă cunosc, am încercat să aduc acel ceva propriei mele vieţi, am încercat să aduc tot ce mă reprezintă. Şi cum altfel ar veni fericirea... cum altfel să îţi iubeşti viaţa?! Adevărul este că viaţa trebuie modelată. Dar nu oricum, ci aşa cum ne dorim.
Nu cititorule, nu mi-am dorit viaţa, însă a trebuit să devenim cumva prietene, măcar bune dacă nu foarte bune. Dar iată-mă încă aici, printre oameni – mai mult sau mai puţin - alunecând printre aceste cuvinte care parcă nu au niciun sens, alunecând printre nori plumburii, alunecând în fiecare toamnă printre frunze de culori calde, privind haotic fiecare chip, aşteptându-mi amorul. Sunt doar un om care luptă pentru o viaţă mai senină. Îmi doresc linişte, iubire, un suflet căruia să-i povestesc sau să-i scriu tot ce simt până a doua zi dimineaţă...
Prieten bun, de mă vei citi, află visul meu: hai să ne suspendăm singurătatea atât cât vom putea şi hai să creăm împreună, cu mîinile şi cu sufletele noastre fericirea. Dând naştere picăturilor de fericire, poate - cine ştie - dacă vom aduna şi mai multe, vom ajunge să atingem apogeul fericirii. Şi astfel, poate voi iubi mai mult viaţa... viaţa pe care nu mi-am dorit-o.

marți, 17 decembrie 2013

Momentul Zero


Nu m-am vrut întuneric, nu m-am vrut nici umbră. Sunt lumină, pentru că asta ştiu să fiu, vreau să fiu. Umbrele nu-mi plac. Sunt nehotărâte. Nu dezvăluie nici lumina, nici întunericul. Însă întunericului i-aş mai da o şansă...
Iubesc noaptea, de la începutul ei – amurgul, până la sfârşitul ei – zorii. În amurg se naşte romantismul. Iar romantismul se intensifică cu fiecare treaptă ce duce spre şi mai întuneric.
În noapte s-au născut cele mai multe poezii, cele mai frumoase texte. Şi-am scris mult, cum nu mi-am imaginat vreodată... În noapte am ştiut cel mai bine să îţi scriu versuri în roşu. Vara - la lumina lunii, iarna – la lumina blândă a lumânărilor. Tot atunci, am descoperit că dorul se dizolvă în scris, chiar dacă incomplet. Însă nu... nu şi iubirea.
Urăsc şi iubesc noaptea în acelaşi timp atunci când te visez. Şi câte vise... Speram să fie adevărate, dar dimineaţa îmi dovedea că am avut încă un vis frumos cu tine, ce îmi lăsa un gust dulce, apoi îmi lăsa treptat uitarea. Însă nu... pe tine nu te uit.
Iubindu-ţi fiinţa, aştept cu drag clipa, aştept privirea, aştept îmbrăţişarea, mângâierea, aştept acel moment zero, în care timpul se va opri. Ştiu asta, presimt...


sâmbătă, 14 decembrie 2013

Duzina de cuvinte - Cuvintele


Fiecare cuvânt
pleacă dintr-un gând...
Iar paginilor albe le place a fi zugrăvite
cu litere mici sau mari, lipite în cuvinte.

Cărţi proaspăt ieşite de sub tipar
aşteaptă o nouă atingere
şi o pereche de ochi pentru a fi citite.

Un cuvânt rece s-a falit...
S-a spart ca gheaţa
pe pârtia infinită a minţii,
regretând că a măsurat greşit distanţa
şi întrebându-se dacă nu i-a fost trasă la sorţi viaţa.

Un cuvânt cât un panda de gras
A alunecat şi a căzut în nas.
Nu s-a mai ridicat
Căci greutatea nu l-a ajutat.

Un cuvânt mai zglobiu s-a lăsat jucat
Între mâini calde de copii de şcoală.
Era tare amuzant...
Nimeni nu putea să-l părăsească.

Un cuvânt groaznic
S-a ascuns într-un sac.
Prins printre boabe de nimic,
Considera că nu merita ascultat.

Un cuvânt plin de dragoste
Şi-a jurat că nu o să mai aştepte.
A îndrăznit să iasă din suflet
Căci nu voia să mai sufere.


Alte jocuri din cele 12 cuvinte găsim aici.

joi, 12 decembrie 2013

Echilibristică într-un pahar cu vise


Vis alb-negru, colorat,
Vis luminos sau întunecat,
Vis în vis şi experienţe nebune
Sau poate doar închipuiri, umbre.

Vise repetate sau cam întârziate
Vise ce par cumplit de adevărate,
Dar visele în echilibru nu pot să le păstrez...
Azi am un vis magic, mâine un coşmar parcă etern.

Întrebări mă frământă la fiecare vis...
Am sau nu ochiul închis?
Cine poate să îmi spună
dacă am văzut o altă lume?
Şi oare chiar m-am întâlnit cu tine?
Sau e doar o altă dorinţă ascunsă
ce aşteaptă a fi ruptă
din paharul cu vise mult prea multe?

miercuri, 4 decembrie 2013

Un gând către tine

După ore întregi de lectură, mi-am surprins brusc gândul la tine - ca şi cum te-aş fi uitat o eternitate - iar toate cărţile din jurul meu, nu mai prezentau un punct de interes. Priveam fix spre tabloul de pe perete, dar nu analizam tabloul în sine ci îmi imaginam cum orizontul se afişa în faţa mea şi aşteptam să apari. Dar gândurile duc departe...
Îmi imaginam o seară de început de vară. Amândoi ne plimbam printr-o grădină plină de cireşi. Cireşele îmi păreau inimi, iar asta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva ne aflăm pe un tărâm al iubirii. Ne jucam precum doi copii, alergând printre copaci, realizând că nu ne-a părăsit latura copilăroasă... Mă ascundeam de tine şi speram să nu mă prinzi, dar niciodată nu câştigam. Mă prindeai de fiecare dată, iar braţele tale mă cuprindeau ca un cerc şi îmi spuneai că nu mai am voie să ies; astfel, se dădea o adevărată luptă pentru mine, căci evadarea se dovedea dificilă.
Şi tot jucându-ne, timpul trecea, iar soarele începea să îşi cheme apusul. Împreună am cules câteva cireşe şi am pornit către un vârf de deal ca să îl privim cum este înghiţit de un alt deal. Dar mie îmi plăcea să privesc apusul prin ochii tăi căprui strălucitori... Şi ce frumos îţi mângâia chipul... Când ai realizat că te privesc, ţi-ai mutat privirea asupra mea. Voiam să îmi ascund privirea, dar era prea târziu. M-ai prins, iar un fior dulce simţeam cum îmi străbătea trupul. Ne priveam ochi în ochi şi îmi doream să opresc acel moment pentru totdeauna. Apusul să fie etern, tinereţea să fie eternă, iubirea să fie eternă...
 Fără să mai clipesc, te-ai apropiat şi mai mult de mine. Am închis ochii. Mâinile tale îmi cuprindeau fin umerii dezveliţi, apoi ai început să mă săruţi. Pe buze, pe  gât, pe umeri şi invers. Sub atingerea buzelor tale şi sub atingerea mâinilor tale, pielea a început să tremure de emoţie. Când am realizat că a trecut mult timp, am deschis ochii şi din nou am privit ochii tăi. Am constatat că apusul se pierdea, dar nu şi strălucirea din ei.
Deodată, o carte a căzut. Şi prin căderea ei zgomotoasă, gândul s-a oprit. Mi-am luat privirea de la tablou şi îmi părea că am citit o poveste dintr-o altă carte. Ridic cartea, zâmbind că am avut un astfel de gând; un gând frumos, un gând către tine...

duminică, 1 decembrie 2013

Imaginaţie Funestă


Soarele era stors de căldură si de raze...
Trupurile se-ntorceau şi nu-nţelegeau neaşteptata moarte.
O voce spartă se chinuia să se adune în cuvinte inteligibile,
Iar un înger încerca să ajungă la lumină despărţind cerul cu aripile.

O zeiţă îşi împletea părul imens în formă de frânghie
Şi se agăţa de un nor plin de cenuşă ruginie.
Dar cădea într-o mare neagră şi suspina...
Cândva lumina lunii o lua de mână, o salva.

Un măr putred stătea agăţat de o stea,
Iar un om încă viu încerca să îl ia
Dar pământul se mişca şi îi aluneca de sub picioare...
Omul zbiera şi se întreba de ce oare...

Umbrele se stingeau în alte umbre
Şi-n alte mii de sunete lugubre.
Timpul amar era blocat în toate sufletele
Care şi-au pierdut surâsul, sentimentele.

Misterul şi bizarul se auzeau de peste tot,
Iar omul încerca acum să fie alergător.
Era prea lipsit de speranţă, iar mintea nu-i mai făcea faţă.
Omul şi-a dat seama că e legat doar de un fir de aţă…



Urmă de toamnă


Îmi duc chipul către cer,
Dar soare nu-i, îi ger.
Îmi duc chipul către pământ,
Dar florile s-au stins, în vânt...

Se-nfăţişează pe cerul închis o lună amară...
E semn că urmează cumplita iarnă.
Copacii sunt atât de goi şi par atât de singuri,
Iar oamenii aleargă pe străzi uşor nesiguri.

Mă plimb şi mă simt ieşită din peisaj...
În inimă, mângâierea toamnei încă o mai am.
E rece, dar gândul meu departe zboară,
Către o altă lume mult mai caldă.

O frunză galben-putreziu îmi aminteşte
Că toamna a fost... nu mai este...
Acea frunză rătăcită şi-amorţită,
O ultimă urmă de toamnă purta lipită.


vineri, 29 noiembrie 2013

Străinii


Fiind unul dintre cei mai buni arhitecţi din ţară, meseria l-a adus în pragul unui surmenaj fizic şi psihic, datorită solicitărilor nenumărate, a proiectelor laborioase. Thomas Hawke, ştia că doar o vacanţă undeva departe i-ar prinde bine, l-ar recrea, i-ar reda energia, pofta de viaţă. Şi s-a pus de acord că Franţa ar fi locul ideal.
A doua zi dimineaţă, a pornit singur către aeroportul din Londra şi odată cu decolarea avionului a tras aer adânc în piept, apoi, golindu-şi plămânii, a gândit că trebuie să se debaraseze de tot ceea ce l-a obosit în ultima perioadă.
Odată ajuns, s-a cazat la un hotel din centrul Parisului şi a plecat singur la plimbare. Oameni noi, obiceiuri noi, locuri noi. La un moment dat, a zărit un afiş mai îndrăzneţ, intens colorat. În seara respectivă, avea să se organizeze un mare carnaval. Niciodată nu mai participase la un astfel de eveniment şi ideea îi surâse. Nimeni nu avea să-l recunoască şi mai ales să îl judece, ştiind că o astfel de petrecere presupune şi deghizări; aşa că a pornit în căutarea unui costum, a unei pălării şi a unei măşti, iar după ce s-a costumat a pornit nerăbdător către castelul în care se desfăşura carnavalul.
Ajuns la curtea castelului, nu a putut să intre fără să studieze preţ de câteva secunde arhitectura impozantă, datând din secolul al XVIII - lea. Păşind încet dar sigur în castel, mai exact, în sala imensă de dans, sunetul corzilor de mandolină, a chitarelor şi a multor alte instrumente te introduceau în atmosfera specifică carnavalului. În pauzele dintre cântece, doar clinchetul de clopoţei al câtorva bufoni se făcea remarcat, împreună cu  râsetele oamenilor. Dar Thomas nu avea cu cine să danseze şi a preferat să rămână într-un colţ, privind la ceea ce se petrece. De jur împrejur, cupluri se învârteau în dansuri care mai de care şi parcă toată agitaţia aceea începea să îl obosească.
După un timp, a observat că nu era singurul fără un partener, iar printre atâţia oameni, privirea îi fusese atrasă de către o domnişoară cu rochie lungă, până în pământ, cu mâneci din dantelă şi cu părul lăsat pe spate în bucle destul de seducătoare şi bineînţeles, cu nelipsita mască. Uşor-uşor, a îndrăznit să se apropie de ea salutând-o în stilul specific petrecerii, cu o plecăciune. S-a prezentat şi aflase că domnişoara este poetă. Tânăra poetă franţuzoaică, pe nume Marie-Jeanne Devaux, venise la carnaval pentru o nouă experienţă şi pentru inspiraţie. Prinzându-se amândoi într-un dans timid, în tot acest timp au început să-şi povestească vieţile. Şi chiar dacă se confesau, un mister tot rămânea între cei doi. Totul părea mai interesant cu acele măşti, care cumva, nu le dezvăluiau întreaga identitate.
Târziu în noapte, Thomas o invită pe frumoasa tânără pe malul unui lac din apropierea castelului. Acolo, au ciocnit câte un pahar de vin roşu şi au continuat să discute, simţind cum o pasiune puternică îi învăluie. Într-un moment de teamă îmbinată cu emoţie, el simţea că doreşte să o îmbrăţişeze acut. Nu prea înţelegea ceea ce i se întâmpla, căci fusese luat prin surprindere, dar vocea ei îl alina şi îl făcea să uite de toate grijile. Şi nu a ezitat. A îmbrăţişat-o, iar ea şi-a sprijinit capul de pieptul lui, fiind un pic mai scundă decât el. Închizând ochii, prin mintea poetei treceau tot felul de vise. Dacă la început, în acel dans s-a simţit uşor pierdută, atunci, prinsă în acea îmbrăţişare, a simţit ceea ce nu a crezut că va simţi vreodată – iubirea. Ştia, simţea, că a întâlnit acel sentiment unic despre care doar în poezii scria.
S-au aşezat apoi pe iarbă, privind chipul lunii din lac, creându-se astfel o atmosferă şi mai romantică. Într-un moment potrivit, el îi îndepărtase masca, urmând ca şi ea să o îndepărteze pe a lui. S-au privit un timp, şi-au lipit buzele într-un sărut, apoi în nenumărate săruturi.


 ***
După 5 ani

Thomas privea mândru la noua lui arhitectură. În sfârşit terminase cel mai mare şi cel mai valoros proiect al vieţii lui – un castel. Şi privind cu ochi visători, îşi aducea aminte cu nostalgie de întâlnirea cu scumpa lui poetă. Dar, revenindu-şi din visare, ştia că astăzi e o zi mare. Se împliniseră cinci ani de la nunta lor şi nu era timp de pierdut. Se urcă în maşină şi porni către Marie-Jeanne. Odată ajuns acasă, o privea zâmbind de dincolo de gard. Ea stătea pe o pătură, în razele soarelui şi printre o mulţime de foi, scriind. Fiind un pic indecis, nu ştia dacă să intre atunci sau să aştepte până termină de scris. Dar nu a putut aştepta mai mult de trei minute...

-         Marie! o strigă el, în timp ce intra în curte.
-         Thomas! îi răspunse aceasta şi nu înţelegea de ce Thomas stătea cu mâinile la spate. Însă misterul avea să fie elucidat mult mai repede decât îşi imagina.
-         Sunt pentru tine, draga mea, căci astăzi e o zi specială!
-         Ooo! Ce frumoase sunt florile! Mulţumesc, dragul meu! iar obrajii i se înroşiră în momentul imediat următor, când fuse luată prin surprindere cu un sărut.
-         Cu plăcere! Cinci ani, Marie... îi şopti el, în timp ce stăteau îmbrăţişaţi.
-         Cinci ani frumoşi şi plini de iubire, dragul meu!
-         Aşa este! şi încă o dată o sărută.

După câteva clipe de tăcere, Thomas îi spuse:

-         Am o supriză pentru tine!
-         Ce surpriză? Mi-ai făcut deja o surpriză!
-         Este vorba de o surpriză şi mai mare!
-         Şi mai mare?
-         Da! Te văd uimită, dar chiar am o surpriză şi mai mare pentru tine!
-         Sună foarte frumos ceea ce spui şi mă faci să mă emoţionez şi mai tare!
-         Hai! Vino cu mine!

Thomas a luat-o de mână şi au pornit cu maşina către un loc deosebit, departe de lumea citadină. Pe drum, Marie privea iarba ce strălucea, iar florile de pe câmpii le simţea cum se bucurau de mângâierea soarelui.

-         Ce loc frumos, Thomas! M-aş aşeza pe iarba aceasta şi mi-aş odihni trupul câteva minute privind către cer, apoi, aş scrie, probabil, o poezie de dragoste.
-         Ştiam eu că îţi place!
-         Dar... ce e acela din vârful munţilor? E cumva un castel?
-         Da, e chiar un castel!
-         Nu ştiam de acest castel... Şi doar locuiesc de când m-am născut în Franţa, dar pe acesta chiar nu îl ştiu! Ciudat...
-         După cum arată, e nou construit...
-         Stau şi mă întreb... Oare cine sunt cei care îl locuieşte? Sunt aproape convinsă că în el locuieşte o familie regală...
-         Probabil...

          Soarele începea a asfinţi... După o jumătate de oră de mers cu maşina pe un drum sinuos şi plin de pietriş, Marie-Jeanne observa că Thomas se îndrepta chiar către acel castel.

-         Dar Thomas... de ce ne îndreptăm către castel? Sau mi se pare?
-         Nu ţi se pare! Dar de ce întrebi? Nu ai vrea să-l vizitezi?
-         Sigur că aş vrea... dar...
-         Dar... e încă o surpriză...

După ce au coborât din maşină, Thomas o invitase în castel. Acolo, au fost întâmpinaţi de câteva fete în rochii de epocă, iar Thomas, îi spuse soţiei lui, că trebuie să le urmeze. Lui Marie-Jeanne îi fusese pregătită o rochie superbă în acelaşi ton şi o mască. După ce s-a costumat, a urmat să fie condusă în sala de dans a castelului.
Toată lumea era costumată, iar muzica şi voia bună erau prezente în fiecare colţ al sălii. Simţindu-se uşor singură, neştiind unde a dispărut soţul său, privea dezorientată. Şi totuşi, peisajul acela, o făcu să îşi aducă aminte  de o zi foarte asemănătoare... Dar muzica se opri, iar un domn, tocmai îşi pregătea microfonul de la pupitru.

-         Bună seara, tuturor! Sper că vă simţiţi minunat! Întrerupem câteva minute acest carnaval, pentru a anunţa câteva lucruri importante. Astăzi, după cum bine ştiţi, este prima zi când acest castel a fost deschis. Astăzi, acest castel a prins viaţă. Şi fără a mai  lungi discursul, îl învit alături de mine, pe arhitectul care a pus bazele acestui castel, pe domnul... Thomas Hawke.

Lui Marie-Jeanne nu îi veni să creadă ce aude. Thomas, şotul ei, costumat şi el, îşi făcu intrarea pe un fundal plin de aplauze. Ajuns la pupitru, îşi scoase masca, căutând-o cu ochii pe soţia lui, apoi cuvântă:

-         Bună seara şi vă mulţumesc pentru prezenţă! Sunteţi foarte mulţi şi mă bucură asta! Voi mă aplaudaţi pe mine, pentru că eu sunt cel care a dat naştere acestei idei, dar eu vreau să mulţumesc şi să îi aplaud pe toţi cei care au făcut ca ideea mea să se materializeze. Astăzi, e o zi... foarte importantă pentru mine. Să mă scuzaţi, pentru că îmi tremură glasul. Dar înainte de a-mi continua discursul, vreau să o invit alături de mine pe scumpa mea soţie, Marie-Jeanne Hawke.

Marie, foarte emoţionată, se strecură prin mulţime până când ajunse lângă Thomas, iar acesta o luă de mână.

-         Scumpa mea, iartă-mă dacă te-am ţinut atât de mult în suspans. După cum ţi-am spus, am o surpriză pentru tine şi o vei afla în clipele următoare, dar mai întâi vreau să ne amintim ceva... Acum cinci ani, noi, doi străini, ne-am întâlnit la un carnaval la fel ca acesta de astăzi şi tot într-un castel. Atunci, ceva s-a întâmplat între noi, apoi am înţeles că ceea ce ni s-a întâmplat nu se putea numi altfel decât... iubire. Am ţinut legătura, pentru că împreună am simţit că nu puteam lăsa acea întâlnire să aibă un final, o dată cu venirea zorilor zilei. La o lună după ce ne-am întâlnit, ne-am căsătorit. Unii au spus că a fost prea devreme, însă timpul ne-a demonstrat că nu am trăit o minciună şi noi am ştiut cel mai bine ceea ce facem şi ce simţim. După cum bine ai auzit, acest castel a fost ideea mea. Ideea de a construi un castel, mi-a venit în noaptea nunţii noastre, pentru a ne aduce aminte mereu de întâlnirea noastră, dar am păstrat secret acest gând. Draga mea Marie-Jeanne, acest castel nu a avut până acum un nume, dar vreau să te anunţ că de astăzi va avea, pentru că îţi va purta numele şi va fi de acum noua noastră casă.

Aplauze frenetice au izbucnit dintr-odată şi nu se mai terminau. Marie rămase fără cuvinte, iar mâinile îi tremurau. Abia după câteva clipe îşi făcu curaj:

-        Thomas, vreau să-ţi mărturisesc că nu mă aşteptam la o astfel de surpriză. Adevărat spuneai că e o mare surpriză... Îţi mulţumesc din suflet, însă cuvintele mele sunt prea mici... nu le găsesc pe cele potrivite.
-         Nu e nevoie, draga mea!

Târziu în noapte, Thomas îi prezintă soţiei sale întregul castel. Marie deja îşi imagina cum strofe din poeziile sale vor apărea scrise pe nişte plăcuţe de marmură la intrarea în fiecare cameră. La ultimul etaj al castelului, se afla camera celor doi soţi. Draperiile ferestrei fluturau ca nişte aripi, iar Thomas o invită pe Marie la un dans, rememorând prima lor întâlnire, pe muzica vântului de vară. S-au aşezat apoi în pat, adormind îmbrăţişaţi, dar cu multe gânduri pozitive şi cu multă iubire în inimi.



sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Omul, o întrebare fără răspuns


Ne naştem şi murim. Cât trăim, ne adresăm o multitudine de întrebări. Şi multe întrebări nu au răspunsuri concrete. Şi ce fiinţă trecătoare este omul… Dispărem fizic. Şi totuşi, se mai poate pune problema dispariţiei? Singura certitudine pe care o avem, este aceea că ne amestecăm cu pământul. Chiar dacă ne lăsăm cenuşa purtată de vânt, ea tot se va aşeza pe pământ. Suntem una cu pământul. Aşadar, am putea concluziona că rămânem tot aici.
Şi dacă avem şi această parte imaterială - sufletul, el unde merge? Pe unde călătoreşte? Către ce lumi necunoscute se avântă? Şi de ce ar vrea sufletul să se despartă de trup?  Şi oare chiar suntem răsplătiţi în funcţie de faptele noastre? Oare după moarte ne aşteaptă o aşa-zisă lume de dincolo, o lume mai bună, un ţinut numit Rai, unde găsim multă voie bună, fericire, iar la polul opus, un ţinut numit Iad? Şi de ce să aşteptăm fericirea din Rai, când o putem găsi aici, pe pământ? Să fie vorba despre o altfel de fericire? Dar nu ştim răspunsurile. Poate că nimeni nu ştie, deşi am fi tentaţi să spunem că ştim, că scrie în cărţi.
Noi, oamenii, nu putem decât să presupunem şi să credem în iluzii. Şi oare ne place să ne hrănim cu iluzii doar pentru a ne mai îndulci existenţa? Trebuie, avem nevoie să credem într-un anumit fel, pentru a ne menţine un echilibru psihic? Şi dacă aşa-zisul adevăr pe care credem că îl avem despre viaţă este o mare minciună? Asta ar fi trist, nu? Dar poate că nu ar mai mai avea cum să fie trist, dacă nu vom avea să cunoaştem vreodată adevărul despre viaţă. Şi dacă nu îl vom cunoaşte, probabil ne putem permite să credem ce dorim.
***
Este cel puţin ciudat să rămâi cu amintirea unui om care nu mai trăieşte. Îţi aminteşti chipul lui, îţi aminteşti vocea, obiceiurile lui, poate chiar încă îi mai simţi îmbrăţişarea. Şi e greu de crezut că acel om nu mai este şi nu înţelegi de ce trebuie să existe moartea, această ultimă etapă a vieţii omului.
Inevitabil, stai şi contempli viaţa, poate mai mult ca oricând atunci când eşti martorul unui asemenea eveniment. Întrebările curg, se nasc din clipă în clipă, însă nu se poate spune la fel şi despre răspunsuri.
Şi unii au răspunsuri, dar tu, nu le ai şi nici nu poţi crede în răspunsurile altora de îndată ce tu nu le poţi considera valabile. Fiecare om are o anumită doză de scepticism...
***

Omul, această fiinţă trecătoare, ar putea spune că are dreptul sau aşa ar fi corect - în cazul în care existenţa lui ar fi doar aici, pe pământ şi pentru o singură dată - la o viaţă frumoasă. Şi la prima vedere, am spune că ar avea cumva dreptate, însă asta ar afirma cel mai probabil, un om mai puţin fericit.
Adevărul este că nu toţi suntem fericiţi. Putem învinovăţi foarte uşor viaţa, faptul că ne-am născut, însă asta nu rezolvă ceva. Fiecare om, trebuie să înveţe să fie mai fericit. Şi până la urmă, dacă viaţa e doar aici, de ce să fim trişti? De ce să ne pierdem timpul cu gânduri negative? De ce nu am face tot ce ne dorim şi să profităm de această ocazie – viaţa? Să fim fericiţi că am avut prilejul să cunoaştem, fericiţi că am învăţat cât mai mult din ceea ce există sau s-a descoperit pe acest pământ, indiferent dacă luăm sau nu cu noi toate cunoştinţele acumulate. Ar fi o viziune prea optimistă? Oare? Dar nu asta şi-a dorit mereu omul, să fie mai fericit? Întrebarea este… de ce nu este, dacă asta îşi doreşte? De ce nu acţionează?
Dar, se ştie că în viaţă nu poate exista doar armonie, iar cunoaşterea aceasta mai şi doare şi aduce suferinţă, însă trebuie să ştim să trecem peste evenimentele mai puţin pozitive cât mai repede posibil. Dacă nu grăbim ieşirea din haos, riscăm să rămânem acolo pentru totdeauna. Şi poate că mulţi au rămas acolo… Poate că ar trebui să ne aducem aminte mai des de faptul că tristeţea, gândurile negative, sunt un pas către îmbolnăvire. Şi gândind astfel, poate am fi mai motivaţi. Nimeni nu şi-ar dori să trăiască bolnav...

  ***

Omul, cât va mai exista? Exact cât va mai exista acest pământ.  Şi cât va exista, omul mereu îşi va adresa întrebări. Este inevitabil, pentru că un om este înconjurat de oameni, iar oamenii comunică; dar înainte de toate, oamenii trebuie să gândească pentru a realiza o comunicare; se nasc idei, iar ideile pot fi admise sau respinse, pentru că fiecare consideră că deţine adevărul, propriul adevăr. Astfel, adevărul meu, nu înseamnă că este şi adevărul tău.
Omul este o întrebare fără răspuns, pentru că el reprezintă viaţa sau o parte din ceea ce înseamnă viaţa, iar viaţa este în continuă schimbare. Un răspuns ce ar putea fi general admis în prezent, posibil ca mâine, sau peste un secol să fie anulat, să fie o eroare, din moment ce se va găsi un alt răspuns, un alt... adevăr.


joi, 21 noiembrie 2013

Timpul s-a oprit


Sus, sunt nesfârşite stele
Ce mă îndeamnă să ajung la ele,
Iar luna e-mbrăcată în haina misterului
În ochii mei - ai îndrăgostitului...


Dar privind cu drag la lună,
Încet - încet somnul mă fură,
Iar pe tine te surprind
Cum mă sorbi din priviri.


Ceasul bate-n miez de noapte
Şi visul este pe aproape.
Noaptea şi-a închis ochiul demult
Şi-mi las trupul pe-al tău trup.


Percep muzica inimii tale
Şi mâna ta m-acoperă încet.
- E timpul să adorm, iubite!
Ce linişte se lasă lângă tine...

                ***

Eşti cald,
Iar buzele îmi ard.
Un sărut simt ca m-a atins...
Nu vreau să cred că e un vis.


Deschid ochii şi constat
Că luna încă n-a plecat,
Iar sărutul fierbinte tu mi l-ai dat.


Mâinile încet le-am unit,
În noapte noi ne-am iubit,
Iar timpul s-a oprit.



miercuri, 20 noiembrie 2013

Să te iubesc nemuritor



Când ochii tăi se conectează cu ai mei,

Mă-ntreb, chiar dacă poate n-am să ştiu...

A câta oară ne privim,

De când noi doi ne ştim?



Şi dintr-atâţia ochi ce i-am privit,

De ce la ai tăi eu m-am oprit?

Dar în minte ţi-ai făcut un loc

Şi-apoi, am înţeles că te iubesc cu foc.



Lună de lună, anotimp după anotimp,

Iubirea nu-i o amintire, nu-i un trecut timp.

Între mine şi tine e o strânsă legătură...

Îmi doresc să respirăm cât mai mult împreună.



Prinsă în cercul ne-ntrerupt al iubirii,

Mă bucur de cântecul bătăilor inimii.

Îmi place tot ce-n viaţă nu-i trecător,

Îmi place să te iubesc nemuritor.


duminică, 17 noiembrie 2013

Încă o dată




Şi dac-ar fi să-ţi spun
În câteva cuvinte gândul meu,
Ai să observi că este unul bun:
Te vreau lângă mine mereu!

Şi dac-ai şti cât de mult te visez...
Sunt nopţi şi zile, luni la rând.
Ştii ce îmi doresc?
Sărutul tău pe buze vibrând...

Ce mult aş vrea acel sărut...
Ce mult aş vrea să se îndeplinească...
Şi dac-ar fi pentr-un minut,
Eu ţi-aş şopti, emoţionată: încă o dată!


miercuri, 13 noiembrie 2013

Conversaţie în Oglindă


Îmi descalţ mintea de gândurile putrede şi privesc în oglindă, spunându-mi uşor timid: Priveşte, ştii cine eşti şi ştii ce vrei!
Genele arcuite dansau de sus în jos ca aripile unui fluture obosit. Încărcate de un praf greu - simbolizând vechimea - , am hotărât să le scutur. Praful l-am donat vântului, căci el îl va putea duce cât mai departe de mine.
Ochii au început să se limpezească... Excesiv de înceţoşati, ei nu au mai ştiut să vadă decât îngerul negru cu iluzii şi amintiri ce nu meritau amintite.
Mi-am uitat aptitudinile, am uitat să mai trăiesc, mi-am uitat fiinţa. Şi cine îşi uită fiinţa, mai devreme sau mai târziu, tot se va întoarce la ceea ce este. Fiecare trebuie să urmeze cursul propriului drum. Şi dacă porneşti pe o altă cale, vei fi întors, până vei conştientiza care îţi este adevărata cale. Interesant sau nu, în tot acest timp tu ştiai care este, doar că ai evitat-o de nenumărate ori. Apoi, rămâi probabil cu regrete. Regrete referitoare la timpul pierdut, căci timpul respectiv nu l-ai umplut cu ceea ce eşti; ai trăit un timp în care nu ai ştiut cum să te bucuri şi în care ţi-ai făcut rău.
În oglindă, mi-am văzut adevăratul suflet, m-am regăsit. M-am reîntors la visurile mele, m-am reîntors la viaţă. Am zâmbit. Şi prin acest act, am realizat că m-am eliberat. Priveam în oglindă, iar oglinda mă privea cu ochii mei şi din nou mi-am spus, tare şi răspicat: Priveşte, ştii cine eşti şi ştii ce vrei!


miercuri, 6 noiembrie 2013

Să mai sper?


I.

Am fost şi sunt mereu cu tine
Însă simt cum dispari din mine.
Sunt aici, dar nu mă vezi...
Nu cred că mă înţelegi.

Sunt încă aici şi tot nu mă vezi...
Sunt mii de cuvinte pe chipul meu.
Ele strigă printre lacrimi de timp uscate
În întunericul cu vise înnecate.

Nu ştiu ce s-a întâmplat acum...
Aş vrea să cred că nu s-a făcut totul scrum.
Nu ştiu cât timp voi mai fi...
Nici speranţa nu mai e aici.

II.


Mi-e teamă să mă-ntâlnesc cu o nouă speranţă,
Căci dispare şi ia o bucată din a mea viaţă...

Şi să mai sper?
Spune-mi tu, cum aş mai putea,
Când tăcerea ta îmi apasă inima?
Spune-mi, cum aş mai putea să sper,
Când am un prezent fără tine în el?

Şi să mai sper?
Speranţă, eu te-aş întâlni...
Dar tu ştii doar a răni?!
Sufletul îl amăgeşti uşor
Cu o îmbrăţişare, cu un dulce fior.

Şi să mai sper?
Cum aş mai putea aşa pierdută,
Când tu, speranţă, mă faci nefericită?


vineri, 1 noiembrie 2013

Vagul Noiembrie


E noiembrie dimineata...
Ce s-a schimbat in a mea viata?!
Versurile vor sa iasa din gand
Si nu-nteleg ce rost are sa le scriu.

Dar multe nu mai inteleg,
De cand nu mai zaresc luna pe cer.
Candva imi spunea povesti,
Imi transmitea ca ma iubesti.

E prima noapte de noiembrie
Si inc-o luna pana la decembrie.
Mi-e dor de caldul octombrie,
Mi-e dor de glasul tau, iubite.

La fereastra acum stau si inspir
Aerul cuprins de frig.
Umbrele se sting, se topesc,
Cand in camera ma intorc sa privesc.

Dar n-am aflat ce s-a schimbat...
Un gand tulbure nu m-a lasat.
E o... neurastenie
Intr-un vag noiembrie.


joi, 31 octombrie 2013

Moartea Iubirii

Am vrut iubire, dar nu am...
Iubirea imi e doar cosmar,
Durerea imi e dor amar,
Inima mi-e arsa-n jar.

Am vrut o iubire curata,
Dar n-am avut decat o pata.
Iubirea ce ti-am dat-o toata
Nu a fost apreciata.

Am avut curajul sa mai sper
Ca tu ai sa ma iubesti etern.
Dar degeaba mai cred ca ma iubesti,
Tu nu ai sa te mai intorci.

E prea tarziu sa ma mai vezi,
E prea tarziu sa mai inveti.
Niciodata n-ai sa te trezesti,
Pentru ca tu in iubire nu crezi.

N-ai ascultat ce-ti spun
Si n-ai citit ce-ti scriu.
A murit ce-am avut mai viu -
Iubirea mea e in sicriu.


miercuri, 30 octombrie 2013

Frunza Rosie



Ma arunc in frunzele toamnei. 
Ma amestec cu ele, odihnindu-mi mintea si trupul.
Ascult. E un neincetat sonor printre atatea frunze. Poate ca sunt vesele sau poate ca sunt triste si plang stiind ca vor muri la sfarsit de noiembrie.
Simt. Simt mangaierea lor pe obrajii care imi ard de la atata soare. Simt imbratisarea lor si suspin. Ce-as fi vrut sa fie a ta...
Privesc formele si miscarile frunzelor. Manipulate de vant, formeaza miscari haotice sau incearca sa atinga perfectiunea printr-un dans singuratic sau de grup. Dansul lor parca ma introduce intr-un vis cu tine...
Privesc culorile. Sunt atat de multe culori si incerc sa pictez in gand o toamna in amurg - neaparat in amurg - cu un verde trecut, galben plapand si aramiu rece si uscat.
Privesc cerul. L-am rugat sa duca norul acela alb in forma de inima, acolo unde te afli acum. Dupa ce va disparea norul - inima, l-am rugat sa iti reverse pe chip raza aceea portocalie, ca sa te incalzeasca.
Astept linistea. Astept acel moment in care nicio frunza nu va mai vorbi, pentru ca eu sa iti pot auzi vocea.
Dar toata agitatia din jurul meu, a fost dintr-odata intrerupta... O frunza se aseaza direct in palma mea. O frunza rosie.
 Nu aramie, nu galbena sau verde. Nu rupta si fara forma. R O S I E. In acel rosu al frunzei, ti-am simtit bataile inimii - am ascultat cantecul sistolelor si al diastolelor. Apoi am inmarmurit... Vocea mea s-a intrerupt. Aveam vocea ta in gand. Mi-ai spus: inima mea stii de ce bate... te voi iubi o eternitate.