miercuri, 30 ianuarie 2013

Fata in Alb

Statea singura in camera, incercand sa isi aseze gandurile. Toate zburau cu viteza luminii prin mintea sa si parca se amestecau intre ele. Avea un amalgam de ganduri.. pornise cu un anumit gand, apoi continua cu altul si tot asa. Toate facusera parte din viata ei de pana atunci, dar nu intelegea de ce i se intamplase asta acum si isi spuse ca probabil era normal sa fie asa inaintea zilei ce avea sa urmeze, pentru ca nu avea sa fie o zi obisnuita. Nu statuse prea mult in lumea gandurilor si trase perdeaua de matase a ferestrei, iar intreaga camera se luminase puternic. Iesise apoi pe micul balcon, tragand aerul proaspat in piept. Isi crease un mic ritual de purificare, insa nu era nimic magic, doar credea in el si simtea ca o ajuta. Cu ochii inchisi, inspira adanc, iar prin expirare inlatura toate gandurile negative. Dorea doar sa se linisteasca..
Privi apoi strada din fata casei sale. Treceau masini ba silentioase, ba zgomotoase. Unele se indreptau catre locuri de unde altele tocmai plecau, copacii din jur erau leganati de suflul vantului de primavara, pasarile acum erau, acum dispareau de pe imensul cer.. dar toate acestea erau doar simple observatii, asa cum obisnuia sa faca de altfel. Insa, isi daduse seama ca nu trebuia sa o intereseze lucrurile din jur acum, asa ca se intoarse in camera, iar de indata ce pasise pragul, observa razele de lumina ce inveleau cu finete splendida rochia pe care urma sa o poarte a doua zi.
In coltul camerei, rochia statea pe un manechin de plastic, era alba, lunga pana in pamant, dantelata. Si nu era o simpla rochie.. era rochia pe care nu credea sa o imbrace la doar 20 de ani.  Si tocmai pentru ca era atat de tanara, mereu gandise ca acel moment - casatoria, e mult prea departe de ea, ca se va intampla tarziu si niciodata nu se gandise serios la acel posibil moment al vietii sale. Dar cu toate acestea, era foarte decisa, nu avusese nicio parere de rau si nu ii paruse ca facea ceva gresit.
Asezandu-se pe fotoliu, isi amintise de omul de langa ea, de mangaierile si de saruturile lui pline de iubire, de zambetul senin, de ochii ce o priveau mereu cu multa dulceata, de cuvintele duioase ce i le rostea in clipele lor tandre si care o faceau sa freamate. Fusese ceruta in casatorie in urma cu trei luni si atat ea cat si el stiusera inca din prima clipa de cand privirile lor se intalnisera, ca vor ramane impreuna pentru intreaga viata. Probabil ca nu sunt cu nimic mai speciali, dar ceea ce au simtit a fost ceva ce nu putea fi explicat usor, pentru ca doar ei cunosteau sentimentele ce ii legau si care ii faceau sa se simta unul pentru celalalt. Si astfel, au hotarat sa faca pasul cel mare...
Tot stand si contempland, realizase ca se innoptase, iar tanara trebuia sa se odihneasca. Inchise pleoapele grele de somn, cufundandu-se intr-un vis colorat, cu zane, printi si printese, cu flori parfumate, cu cer turcoaz si cantece la harpa. Toata lumea din visul sau erau probabil trimisi special ca sa ii faca viitoarei mirese somnul cel mai lin si odihnitor dinaintea nuntii.
Cand dimineata isi deschise ochii de lumina ce patrundea in mica sa camera, tanara se simtea mai revigorata ca oricand, iar un zambet ii izvorase din sufletul sau cald, proiectandu-l atat de frumos pe chip. Isi impachetase rochia, isi stranse toate lucrurile de care mai avea nevoie si plecase in mijlocul naturii, mai exact, intr-o poiana, unde intre timp totul fusese pregatit. Acolo, era multa agitatie, dar ea era atat de calma si fericita ca totul fusese pregatit conform planului sau. Mesele erau decorate cu trandafiri albi, cu fete de masa brodate, bancute verzi de lemn, iar pe mijloc un deosebit covor de iarba decorat pe margini cu trandafiri albi si rosii.
Tanara intrase in camera de la etajul casei din poiana, unde era asteptata de trei fete la fel de tinere ca ea. Toate aveau sa se ocupe de pregatirea ei. Parul ii fusese prins cu ajutorul florilor de musetel, machiajul ii pastra naturaletea chipului, iar unghiile-i erau alb - sidef. Rochia alba ii contura perfect formele trupului firav, alaturi de voalul semi-trasparent care era agatat cu grija de paru-i cu reflexii roscate, iar toate la un loc cu bijuteriile si pantofii o faceau sa arate ca o adevarata printesa. Se privise cateva clipe in oglinda si nu-i venise sa creada ca indata avea sa inceapa marele moment.
Emotiile parca fierbeau, toata lumea era nerabdatoare, dar cand mireasa isi facuse aparitia, dintr-odata se asternuse o liniste acuta. La bratul tatalui sau, Fata in Alb isi incepuse pasii catre mire - baiatul ce ii intrase definitiv in sufletul aprins. Pas cu pas, era din ce in ce mai aproape de el. Cand in sfarsit se apropiase, acesta ii apucase usor mana, urmand sa se desfasoare ceremonia. Cei doi isi jurasera iubirea eterna. Mirele ii indepartase voalul de pe chipul luminos, o privise in ochi si o sarutase. Aplauzele se auzeau pe fundal, toti ochii ii priveau, dar ei nu auzeau decat bataile inimilor lor...

miercuri, 23 ianuarie 2013

Intuneric

Soarele isi stinse de ceva timp lumina si isi revarsa partea intunecata peste  lume. Deasupra cerului, dansau corbii si parca strigau moartea. Se prevestea o noapte violenta. Norii cenusii invadasera cerul, se adunasera ca intr-un joc imbratisandu-se cu fulgerele.
Pasind ca pe ace, pe un drum smolit, pe un pamant ravasit de timp, o silueta feminina, cu doi ochi negri, cu parul purtat pe aripile vantului, un vant rece ce ii traversa pielea, mergea catre nicaieri prin padurea incetosata, de unde se auzea cu ecou muzica fantomatica, intunecata a soaptelor frunzelor, a crengilor ce parca o amenintau cu rapirea. Ea privea naiva codrii imensi cerandu-le ajutorul, dar codrii, sub efectul negrului, aveau ochi si brate demonice ce parca abia asteptau sa o poarte pe malul unui lac daruind-o Zeului Padurilor ca jertfa.
Apusul era cazut de mult, iar ea era.. prizoniera intunericului. Sunetul mortii il auzea in surdina, iar intregul ei trup era sub domnia fricii. Incorsetata de intreaga noapte, cu mainile albe isi adunase parul intr-o parte, lasandu-si mai apoi trupul peste iarba putrezita a toamnei, ghemuindu-se la radacina unui copac secular. Inspira umezeala pamantului, se invelise cu frunzele ruginite, dar nici urma de caldura. Totul era un tablou dezolant... iar in minutele urmatoare se pornise o ploaie cu picaturi greoaie, ce ii lovea pielea ca niste ace de gheata. In zadar se ghemuise, ploaia nu o scutise, iar in curand, avea sa o cuprinda frigul ce parea fara de sfarsit.
Hotarase sa fuga prin ploaie, cautand poate un adapost sau o cale de evadare. Cu talpile goale, alerga cat putea de tare si se lupta cu ploaia, dar in zadar. Dantela neagra a rochiei se ravasise.. ramasera bucati de material prinse de crengile spinoase, fluturand in reluare ca niste steaguri. Deodata, isi oprise pasii, iar expresia chipului sau denota tristetea si isi spuse in gand ca nu va putea iesi invingatoare, ca este prea neputincioasa. Parca intrase intr-un labirint blocat. Isi indrepta apoi privirea catre cer cerand implorare, dar nimeni si nimic nu ii putea oferi ajutor. Totul parca fusese inghitit intr-o mare de negru. Cerul nu se mai observase, nici macar norii cenusii, iar pe fundal strigau tunetele.
Un fulger aluneca catre pamant parca stiindu-si tinta. Fulgerul isi descarcase  arma peste trupul ei fragil, iar ea isi incepuse calatoria plina de umbre a lumii de dincolo. Din acel moment, ploaia isi intrerupse brusc plansul, iar totul parea ca revenise la normal. Apa intrase repede in pamant, cerul se evidentiase - norii cenusii fusesera inlocuiti cu nori de lumina, copacii isi incetasera agonia, pasari albe zburau vesele deasupra padurii, iar pamantul noroios era acum plin de iarba prospata.
Se lasase o liniste celesta in jur, iar fata cu ochii negri... nu mai zacea; isi ridicase ca prin minune trupul de la pamant. Rochia ei fusese inlocuita cu o tinuta de razboinica. Isi scoase sabia din teaca si o indreptase catre cer, iar cerul ii trimise un tunet ca raspuns. Ea era Stapana Intunericului si avea rolul de a anihila tot ce era intunecat din intreaga lume - rautate, imoralitate. Zeul Focului o alesese pe ea, caci numai ea putea face asta, datorita spiritului sau de lupta, datorita dorintei inflacarate de a schimba lumea in bine.

luni, 14 ianuarie 2013

Dansul

Buze uscate, chip de portelan, degete cu sclipiri violacee, un trup prea slab si...  un suflet cald - toate se evidentiau ireal de frumos sub lumina difuza a lunii iernatice, ce patrundea prin fereastra mansardei. Ganditoare, privea pe fereastra un timp, dar aburul din cana cu ceai desenase geamul, scrijelindu-se apoi, cu tus de gheata, stelute argintii. Tinandu-si respiratia, se apropiase usor de geam, nedorind sa topeasca tabloul de cristal si parca isi dorea sa il poata pastra pentru totdeauna, dar incet, incet, argintiile stele se topisera, se dezlipisera, alunecand in picaturi reci, urmand sa sfarseasca deshidratate de timp. Ce viata efemera..
Pianul din coltul camerei o indemna sa cante. Degetele reci si albe dansau suav pe notele unui cantec vechi, trezind sentimente uitate sau amortite, dar ciudat - nu acela era cantecul pe care dorea sa-l auda cu toate ca asta alesese sa cante.
Doi ochi sticlosi cu pleoape cazute de somn - un somn care incerca sa o desparta de realitate, iar genele-i lungi incepeau sa fluture catifelat pe obrajii lui, insa el nu o lasa sa se piarda in lumea de dincolo de gene. Ea cauta un alt cantec... Apropiindu-si urechea de pieptul sau, sunetul inimii lui incepea sa o trezeasca. Era un cantec fara de sfarsit ce ii patrundea lin in simtiri. Acela era cantecul pe care dorea sa il auda si sa nu il uite niciodata... era un cantec unic.
Prinse ale lui incheieturi pulsande, calde, plimbandu-si mainile mai departe, pe brate, ridicandu-si apoi ochii catre ochii lui. Se scufunda in privirea lui tacuta si patrundea in universul acestuia. Ciudat.. semana cu al sau. Isi apasa bratele pe ai lui umeri puternici si ii stinse dorul cu un rosu sarut. El, ii cantase in soapte cuvinte arzande, pictate adanc in sufletu-i plin de amor. Un zambet ii asternuse pe chipul alb, iar dansul pornise. Dansau pe ritmul inimilor si doar ei cunoasteau sunetul, iar fiecare nota le patrundea in camera rosie din corpurile atinse de sentimentul suprem ce ii lega pentru vesnicie.

vineri, 4 ianuarie 2013

Scriitoarea

Cu toate ca nu si-a propus vreodata sa scrie, intr-o zi a simtit ca trebuie sa apuce aceasta cale - a literelor, insa nu mai stie cu siguranta ce anume o facuse sa scrie, de la ce  pornise.
Scriitoarea se confrunta cu o situatie mai.. dificila. Oare prin ceea ce scrie reuseste sa transmita ceea ce trebuie? Scriitoarea se intreaba mereu cum percep randurile sale oamenii care o citesc. Este inteleasa? Simt/vad si altii ceea ce simte/vede ea? Mai sunt si alti oameni asemeni ei? Probabil ca exact acesta a si fost motivul pentru care a inceput sa scrie.. sau unul dintre motive.
De ce scrie?!
Poate face asta din cauza ca uneori gandeste exagerat de mult. Poate nu ar vrea sa isi piarda ideile. Sunt momente in care se trezeste cu o furtuna de idei, isi i-a stiloul si le revarsa pe hartie. Cel mai interesant este ca niciodata nu isi propune cand anume sa scrie. Scriitoarea isi lipeste ideile pe hartie doar atunci cand simte, cand este inspirata. Poate ca nici nu este o scriitoare prea buna sau poate este, dar scrie pentru ca asta ii face placere si crede ca ar avea ceva de spus.
Totusi, de ce sa o preocupe scrisul, de ce sa isi stoarca creierii, cand ar fi putut face lucruri ordinare si poate mai.. neinsemnate. Dar poate ca nici scrisul ei nu e cu nimic mai insemnat. Poate ca – de fapt - nu are nimic nou de spus, poate ca tot ce scrie este absurd, nu are nici o valoare si cine ar dori sa o citeasca?! Ar avea cineva, ceva de invatat de la ea? Poate ca da, poate ca nu..
Dar de ce sa nu fi fost un om ca toti ceilalti? Nu i-ar fi fost mai comod sa nu desluseasca, sa nu creeze? Raspunsul la toate aceste intrebari este simplu! Nu poate fi ca toti ceilalti si nici nu doreste sa fie ca toti ceilalti. Ea este deja intr-un anumit fel si isi accepta identitatea. Ea simte ca trebuie sa scrie, pentru ca face parte din ceea ce este si crede ca ar avea ceva de spus. Insa nu intelege, de ce lumea prefera mereu comoditarea si nu vor sa se implice, vor doar sa lase pe altcineva sa faca treaba in locul lor? Posibil ca oamenii sa nu aiba incredere in ei? Ce ii opreste? Scriitoarea considera ca orice este posibil atat timp cat iti doresti cu adevarat, ai vointa, iar fiecare om ar trebui sa inteleaga asta si mai considera ca fiecare om are ceva de spus, chiar daca nu va dori sa scrie. Probabil le este teama..
Despre ce scrie?
Despre viata. De fapt - asta face parte din oameni, asta suntem noi, acesta este traseul nostru, indiferent cum va fi drumul parcurs, indiferent cum va fi finalul. In fond, asta inseamna viata - oameni, sentimente, dorinte, esec, victorie.. toti ne gandim mai mult sau mai putin la existenta. Fiecare fraza, text sau de ce nu – cifra, rostita sau scrisa, totul este izvorat din mintea si sufletul omului, iar omul nu ar putea crea daca nu ar exista si mai apoi daca nu ar gandi. A gandi este foarte important, dar conteaza si cum gandim. Gandurile pot fi de la cele mai inofensive pana la cele mai diabolice. Dar daca nu am fi gandit, lumea nu ar mai fi fost ceea ce este acum, lumea nu ar mai fi evoluat. Desigur, nu este o lume perfecta.. nimic nu e perfect, insa.. ne putem dori sa fim mai buni.
***
Scriitoarea arata ca un om obisnuit, dar nu este in totalitate. Este un om diferit si asa va ramane toata viata. Ea vede mereu ceva in plus intr-o fotografie, ea vede mereu mai mult atunci cand se afla in mijlocul oamenilor sau poate pe un camp, ea simte mereu ceva in plus atunci cand isi savureaza ceaiul, cand priveste pe fereastra, cand asculta o melodie sau cand miroase o floare.
Poate ca uneori e prea realista sau prea visatoare. Poate ca doreste sa isi creeze o lume proprie. Scrie despre lumea de azi, scrie pentru si despre ea, pentru si despre oameni.. pentru viitor. Macar scrisul e nemuritor, caci ea va inceta sa mai fie candva, dar scrisul ei va ramane peste ani si ani. Poate va inspira si alte generatii de oameni, poate unii vor avea ce invata din ceea ce a gandit, poate vor mai fi oameni ce au gandit asemeni ei si se vor regasi si poate va aduce un mic zambet celor ce o vor citi, pentru ca vor sti astfel ca nu sunt SINGURII..