luni, 8 iulie 2013

Autobuzul (partea intai)

Camelia. Simpla, inalta, bruneta si cu un chip ce parea mult prea alb in contrast cu parul. Dincolo de aspectul fizic, se gasea sufletul ei... un suflet mare si plin de iubire. Iubirea ei o oferea si celor din jur, de la cei mai mici pana la cei mai mari. Toti se bucurau sa o aiba prin preajma, pentru ca emana mereu o stare pozitiva, era calda, era precum soarele ce aparea de dupa nori si ii incalzea pe toti. Chiar si atunci cand era trista, nu lasa sa se observe asta, nu dorea sa ii indispuna si pe cei din jurul sau.
O noua saptamana incepea, iar ea se indrepta catre facultate. Insa acea dimineata de primavara era prea frumoasa pentru a nu fi admirata. Asa ca hotari sa priveasca pret de cateva minute la copacii proaspat infloriti - erau vedetele primaverii - si la iarba cruda ce purta pe verdele ei stropi marunti de apa ce straluceau vesel in lumina soarelui.
Dupa ce si-a clatit ochii cu nuanta primaverii si incantat simturile cu aroma proaspata a anotimpului regenerant, se indrepta cu zambetul pe buze catre statie, asteptand „Autobuzul Albastru”. Autobuzul purta numarul 207, insa ii placea mai mult sa-l denumeasca „Autobuzul Albastru”. Cand acesta ajunse in statie, zari multe locuri libere si hotari sa se aseze pe unul dintre locuri, dar nu obisnuia decat atunci cand autobuzul avea mai putini calatori. Undeva pe la mijlocul autobuzului, doi ochi o observau. Un tanar student nu isi putea dezlipi ochii de pe ea, insa ea nu stia, nu sesiza privirea acelui baiat. Acesta nu o vedea zilnic in autobuz, dar de cel putin trei ori pe saptamana tot o vedea - fie atunci cand se indrepta catre facultate, fie atunci cand pleca. Trecusera deja doua luni de cand ochii lui priveau acel chip si nu dadea semne ca ar renunta sa il mai priveasca, nu putea. Uneori credea ca poate era prea naiv, ca se mintea, dar undeva in adancul lui se scria iubirea, simtea asta si era ceva ce nu mai simtise niciodata atat de profund. Si cu toate ca se indragostise de ea in secret, nu ii era usor, caci el pentru ea nu era decat un strain.
In acea dimineata o privi din nou. Nu credea ca o astfel de fiinta omeneasca putea sa existe si sa il acapareze atat de mult incat sa isi doreasca sa o cunoasca. Insa astazi mai observa ceva - scaunul de langa ea era liber. Bucuros, isi lua inima in dinti si isi incepu sa paseasca spre ea, dar din pacate, cineva fusese mult mai rapid decat el si ocupase locul. Isi spunea in gand ca parca ceva i-ar tot sta in cale, intentionat. Trecuse atata timp si tot nu reusea sa faca primul pas, sa faca cumva sa intre in discutie cu aceasta fata, dar nu se intrista, speranta mereu o tinea aprinsa.
Insa intr-o alta zi, parea ca soarele rasarea si pe strada lui. Hotari sa se aseze pe scaun si mare i-a fost mirarea cand ea tocmai se aseza langa el, mai exact, pe scaunul din fata acestuia - scaunele aflandu-se fata in fata. Nu-i venea sa creada ca in sfarsit o putea privi atat de aproape, ii simtea chiar si parfumul cu note florale, iar pe furis o inspecta. Ii urmarea privirea, dar ea era prea ocupata ca sa o observe pe a lui, privind intruna pe geam. Ii privea si obrajii ce ii pareau foarte catifelati si mainile care se jucau neincetat cu un fermoar lateral de-al gentii. Cu toate ca era atat de aproape - fiind prilejul perfect de a intra in discutie cu aceasta - nu indraznea sa-i vorbeasca, parca ceva il bloca. Isi spunea ca nu ar trebui sa fie chiar atat de complicat, dar nu stia ce anume sa o intrebe, iar intrebarile stupide de genul "Cat este ceasul?" - pana si in autobuz se afla un ceas – l-ar fi pus cu siguranta intr-o lumina proasta. Nu voia sa faca vreun pas gresit, nu voia sa o sperie si apoi sa regrete. Isi dorea foarte mult sa faca cumva sa o cunoasca, fara a parea penibil, dar amintindu-si ca pana la urma era doar un strain, se intrista deodata, stiind cat de greu era, de fapt.
Mai era doar o statie si cei doi trebuiau sa coboare. El nu voia sa fie primul care sa se ridice de pe scaun, asa ca o lasa pe ea prima. Cand aceasta se ridica de pe scaun, el observa cum tocmai ii cadea din geanta un carnetel. Pentru o secunda se panica, nu stia cum sa reactioneze, dar isi reveni repede.
- Domnisoara... v-a cazut ceva! Cred ca va apartine! spuse acesta usor emotionat, intinzandu-i carnetelul, insa ochii lui zburau la mana ei atat de fina si alba si la unghiile visinii.
- Oh! Da, este al meu! Iti multumesc! ii zambi aceasta.
- Nu ai pentru ce! si ii zambi si el inapoi, insa adevarul era ca dorea sa ii mai spuna ceva, parca ii fierbeau cuvintele, dar se opri, inghiti in sec, stiind ca va intrece masura.
Usile autobuzului se deschisera, coborasera, iar el o luase inaintea ei. Trecand in graba pe langa ea, aceasta il observa si in momentul respectiv nu putea sa-l scoata din campul sau vizual, ca si cum il urmarea. Constata apoi ca se indrepta catre aceeasi facultate. Fara sa isi explice, ea hotari sa grabeasca pasul, pentru a-l prinde din urma.
- Ne intalnim iar! spuse ea.
- Da! Si se pare ca suntem... colegi?! spuse acesta usor surprins de situatie.
Urcara amandoi pana la etajul unde aveau sa isi desfasoare cursurile, iar discutia lor continua.
- Scuza-ma, nu m-am prezentat... sunt Mihnea!
- Incantata de cunostinta! Eu sunt Camelia!
- Incantat si eu!
- Iti multumesc inca o data pentru ca ai sesizat pierderea carnetului. Aveam multe lucruri importante notate. Sunt cam neatenta uneori...
- Cu placere! Se mai intampla... si se pare ca ai avut noroc. Un ochi ager a surprins totul! spuse acesta zambind.
- Si se pare ca am ajuns la sala! spuse aceasta.
- Poate ne vom mai vedea! spuse Mihnea plin de curaj, de parca emotiile lui au fost lasate la usa facultatii.
- Tinand cont ca invatam aici, probabilitatea de a ne mai vedea este destul de mare!
- Asa-i! O zi placuta!
- Multumesc! O zi placuta si tie!
Fiecare se indrepta catre sala de curs. Mihnea era foarte bucuros. Nu a intrat in sala imediat, ci a preferat sa mediteze un pic la tot ce s-a petrecut. Greul trecuse, iar de acum avea sa ii fie mai usor sa vorbeasca cu ea, nu il va considera chiar un strain. Cu toate ca ziua abia incepea, tot ce astepta era ca programul sa se sfarseasca mai repede.
Ziua trecuse relativ usor, iar la sfarsitul cursurilor el o cauta cu privirea pe holuri, apoi pe strada, prin multimea de la semafor, privind din cand in cand si in urma, apoi prin statia de autobuz, insa nici urma de ea. Se uita la ceas si hotari sa mai astepte in statie, crezand ca poate a intervenit ceva sau poate doar mergea mai incet. Astepta, tot astepta, insa ea tot nu aparea. Hotari intr-un final sa plece cu primul autobuz. Nu se intrista - traise o zi absolut minunata si cum se mai intampla sa fie zile cand nu o vedea, era obisnuit, cu toate ca ar fi fost bucuros sa o reintalneasca.
Seara, inainte sa adoarma, se aseza in pat, iar cu ochii in tavan se gandea la ea. Se intreba „oare ce mai face acum?” si daca o va intalni a doua zi, dimineata. Acum, mai mult ca oricand, nu si-o putea scoate din minte...
 ***
Ceasul suna. Ora 6:30. Pentru Mihnea urma o noua zi. Nici bine nu se trezise si in minte ii reaparuse Camelia. Se pregati sa plece ca de obicei la 7:10 pentru a prinde autobuzul de la 7:20, insa era mai nerabdator ca oricand astazi si se ruga in gand sa o intalneasca.
Cand autobuzul sosea, il cuprinsera brusc emotiile. Urca si cu privirea o cauta pe Camelia, insa ea nu era pe nicaieri. Gandea ca poate o va intalni pe holurile facultatii sau poate la sfarsitul zilei, dar sfarsitul zilei ii parea prea departe, prea mult timp de asteptat. Cand cobori din autobuz, hotari dintr-odata sa mai ramana in acea statie, poate avea sa apara cu urmatorul autobuz. Si astepta... Aparuse si urmatorul autobuz, insa ea... tot nicaieri. In cele din urma, se indrepta catre facultate, pentru ca se facea destul de tarziu. Acea zi trecu ingrozitor de greu. Mintea nu ii era decat la ea, iar puterea de concentrare ii scadea. La un moment dat, incepu chiar sa se ingrijoreze, crezand ca a patit ceva, dar isi reveni repede, pentru ca stia ca uneori mintea poate exagera.
Cand orele se sfarsira, nu se grabi catre statie, mergea mai incet decat ca de obicei, iar chipul sau incepea sa para tulburat. Privea in jur, dar nu ca alta data, cu maxima atentie. Hotari sa se indrepte catre un parc, pentru ca simtea nevoia de liniste. Se aseza pe o banca la umbra unui copac. Nu voia sa se mai gandeasca la nimic, dar stia ca nu prea ii reusea. La un moment dat, ii paru ca o vede pe Camelia, de undeva de departe. Tresari si incerca sa isi fixeze privirea, dar se dovedea ca nu era ea pe masura ce respectiva silueta se apropia. Era o cu totul alta domnisoara...
Privi apoi la ceas si observa ca trecusera abia 10 minute, dar care parca trecusera intr-o ora. Hotari sa nu mai zaboveasca - parca isi tot facea rau, pentru ca orice sunet de pantofi cu toc, orice voce feminina ii parea a fi a Cameliei. Se intoarse in statie, urca in autobuz, ramanand la fel de neatent si nepasator la ce se intampla in jur. Cand ajunse acasa, se aseza pe fotoliu, lasandu-si capul pe spate, cu ochii inchisi. Il fura somnul si merse astfel in pat, cazand intr-un somn adanc. La venirea serii, se trezi speriat, nemaiavand notiunea timpului, insa nu dura mult starea de incertitudine, deoarece gandurile isi facusera loc din nou in mintea lui si isi reaminti totul.
- va urma -

9 comentarii:

  1. M-ai facut curioasa. Astept continuarea

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur! :) Va fi si partea a doua...

    RăspundețiȘtergere
  3. Văd că te-a vizitat muza! Bine a făcut! Sunt curioasă cum va evolua aventura! Spor la scris!

    RăspundețiȘtergere
  4. Astept continuaaaaaaaaaaaaaaaaaaaarea !

    RăspundețiȘtergere
  5. A venit, a venit... Multumesc! :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Sunt absolut surprinsa! ; )) Va veni si continuarea...

    RăspundețiȘtergere
  7. Raportat la realitate, acel carnetel recuperat a fost o sansa incredibila si probabil ca singura modalitate prin care cei doi s-ar fi putut apropia atat de mult. Avand in vedere textul, insa... e trist ca uneori nu observam ceea ce se afla chiar in fata noastra sau ca nu suntem observati, desi facem tot posibilul sa captam atentia celorlalti.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, acel carnetel a fost poate unica sansa, iar neatentia ei a fost in favoarea lui. ;))
      Si da, e trist. Cred ca ne este frica sa nu fim priviti altfel decat ar trebui, sa nu fim interpretati gresit si asteptam... tot asteptam momentul potrivit.

      Ștergere

Te ascult! :)