marți, 30 aprilie 2013

Similaritate

1 octombrie 1989


Draga Jurnalule,


Nu ti-am mai povestit de mult ce s-a mai intamplat prin viata mea... Nu ca te-am uitat, dar nu aveam sa-ti povestesc ceva important, dar astazi, pentru ca tocmai am apucat sa iti scriu, chiar am ceva sa iti spun. In ultimul timp, in viata mea chiar s-a intamplat ceva deosebit! Am visat la asta de mic copil si se pare ca a mai visat si altcineva la acelasi lucru. Poate unii la varsta aceea frageda se gandeau doar la jocuri si jucarii, insa eu mereu ma mai gandeam si la altceva. Mereu mi-am ocupat mintea cu tot felul de ganduri. Asa am fost si asa voi fi - o ganditoare. Si mi-am spus, ca mi-as dori foarte mult sa cunosc acel om care ma va face fericita cu adevarat, care ma va intelege si ma va accepta asa cum sunt si sa ne bucuram de noi. Si chiar daca era posibil sa nu-l intalnesc niciodata, mi-am asumat asta. Dar tu stii foarte bine jurnalule, ca nu am renuntat niciodata la acest gand, iar toate filele din urma sunt doveditoare. Ei bine, draga jurnalule, mai jos iti voi arata o scrisoare...



29 septembrie 1989


Draga mea,


Daca ai sti tu ca am visat toata viata la tine, m-ai crede?! Stiu ca nu ti-am spus asta pana acum, poate de teama de a nu ma intelege gresit, sau de a-ti parea un ciudat, dar da, am visat si am avut speranta, am crezut ca intr-o buna zi te voi intalni. Insa te-am cautat atat de mult timp... Te-am cautat inca de pe timpul cand eram la gradinita. Printre colegele de atunci nu erai, stiam asta, simteam. Mai tarziu, la scoala, din nou te-am cautat, dar tot nu te-am gasit. Mult mai tarziu, in liceu, am continuat sa te caut, insa a fost tot in zadar. Nu te vedeam pe nicaieri.


Au fost momente cand am crezut ca te-am gasit, dar s-a dovedit a nu fi tu si atunci m-am intristat cel mai tare. Nu vedeam in nimeni acel cineva care sa ma faca fericit, acel cineva care sa il simt parte din mine. Si m-am intrebat daca nu cumva sunt singurul om atat de diferit, singurul om care viseaza utopii si nu la ceva ce ar putea fi real. Poate avem sperante pentru ceva ce nu putea sa existe sau poate ca ceream prea mult de la viata. Sau oare am dorit sa transform viata intr-una ca de basm?! Si pentru un timp, m-am lasat pagubas. Insa chiar atunci cand sperantele mele aproape disparusera, exact atunci ai si aparut. Erai tu, in sfarsit. Nu am sa inteleg viata asta... te surprinde exact atunci cand te astepti mai putin.


Dar acum, desi te-am cautat atat de mult timp, nu regret. Am avut timp sa aflu mai bine cine sunt si am aflat atatea despre viata, am realizat ca nu este totul dupa cum credeam eu ca va fi sau dupa cum imi doream. Insa visul pe care il aveam, voiam sa se implineasca candva. Acum, aproape ca nu imi vine sa cred. Nu credeam ca poti fi atat de mult din ceea ce sunt si gandesc eu. Si stii ce cred?! Cred ca ai venit la momentul potrivit. Acum nu pot decat sa ma bucur ca te-am gasit. Stiu ca ne-am intalnit de doar cateva ori si iti multumesc ca ai acceptat invitatiile, dar ciudat, parca te stiu de o viata si eu inca ma intreb daca nu cumva visez...


Imi amintesc cum ochii tai au intalnit pentru prima data ochii mei, cum buzele tale s-au apropiat fin de obrajii mei, sarutandu-ne timid, iar cand te-ai dezlipit de ei, ti-am zarit zambetul suav si atunci am simtit ca tu esti si ca dincolo de tine se afla o persoana minunata, persoana la care am visat tot acest timp. Si stii... a fost o stare unica sa te simt in bratele mele, mai ales atunci, in acea dupa-amiaza de vineri, cand am plecat la marginea orasului si ne-am intins pe iarba de sub copacul acela ce tocmai ii dadusera primele frunze aurii. Ma amuz si acum cum imi povesteai despre amintirile tale din copilarie, dar m-am bucurat ca filosofia ta de viata este ca si a mea. Si stii seara aceea, cand te-am invitat la mine la cina si am ascultat impreuna muzica rock la casetofon?! A fost superb! Insa momentului ce a urmat aproape ca nu-i gasesc cuvintele potrivite pentru a-l descrie... Cand a trebuit sa pleci si am ramas sa ne mai plimbam putin prin intunericul noptii tomnatice cu cerul acela aprins de atatea stele, am simtit ca trebuia sa fac asta... sa-ti daruiesc primul sarut. Mi-a fost un pic frica, dar ceva imi spunea ca va fi bine. Sunt amintiri ce mi-au ramas intiparite pe veci...


Nu imi vine sa cred ce mi se intampla si stiu ca am repetat asta de prea multe ori, dar sper ca nu am scris aceasta scrisoare pentru ca am visat asta-noapte, sau am visat acum cu ochii deschisi, ci pentru ca este totul real, tu esti reala. Te rog, nu fi o iluzie! Te rog, da-mi un semn si spune-mi ca nu vei pleca!


Cu drag,


al tau iubit!


Jurnalule, acum ti-ai dat seama ce mi s-a intamplat si chiar cred ca am gasit omul pe care l-am asteptat toata viata. Evident, ii voi raspunde la scrisoare, si ii voi spune ca si eu am trecut si am simtit ca si el si nu in ultimul rand, ii voi spune ca nu sunt o iluzie...

luni, 29 aprilie 2013

Exista Corp. Exista Suflet?!

Faptul ca vedem exteriorul nostru cu ochiul liber - macroscopic, faptul ca ne simtim, ca putem respira, manca sau ca putem realiza tot felul de lucruri, suntem constienti ca existam, ca avem un corp, reprezentand astfel partea materiala. Dar dincolo de corp, se gasesc organe, oase, sange, celule, etc care nu le putem vedea cu ochiul liber, pentru ca nu suntem transparenti, dar pot fi vizualizate prin examene microscopice, endoscopice, radiologice, ecografii, etc. Dar ce nu putem vizualiza cu nicio alta tehnologie este sufletul, insa multi asociaza sufletul cu inima. Sa existe oare o legatura intre ele?! Dar sufletul sigur nu este un organ. Asadar, sufletul reprezinta partea imateriala.
Desigur, cand spunem suflet ne referim si ca trasatura de caracter, dar si ca parte spirituala. O intrebare care inca ne mai chinuie mintile ar fi daca sufletul este vesnic. Unii afirma, altii infirma. Unii cred in vesnicia sufletului si ca el este singurul care ramane din ceea ce am fost si care conteaza in asa zis-a viata de dincolo, pentru ca ne trimite in functie de faptele noastre in rai sau in iad. Altii, cum ar fi in budhism, conceptul de suflet nemuritor, etern, este o iluzie si astfel nu crede in vesnicia lui. In schimb, ei cred in reincarnare. Asadar, sufletul vesnic nu este un concept universal acceptat. Dar inainte de a vorbi despre vesnicia lui, trebuie mai intai sa ne intrebam daca el chiar exista.
Oamenii pot merge pe ideea de a crede si nu cerceta, credem doar pentru ca avem nevoie sa credem sau pentru ca si altii cred, sau pot merge pe ideea crede doar daca descoperi si ai dovezi palpabile sau dovezi care sa demonstreze cumva existenta. Si astfel se naste scepticismul. Dar nici eu nu am raspunsul la intrebarea de mai sus, asa ca nu cred ca voi putea aduce ceva nou si desi as putea filosofa la nesfarsit, nu voi face asta, ci voi face o “radiografie” a sufletului asa cum il cunoastem cu totii, acum, aici, si chiar daca va fi sau nu etern, majoritate credem ca ar exista. De ce?! Pentru ca toti putem simti, putem chiar si sa descriem ceea ce simtim, deci unele lucruri nu trebuie neaparat vazute, demonstrate pentru a le crede. Insa, cu toate acestea, este destul de greu sa aflam daca si ceilalti de langa noi simt la fel, si astfel este si mai greu sa gasim oameni care simt la fel, asa-zisele suflete pereche.
Spunem ca exista oameni cu suflet si oameni fara suflet si ii etichetam astfel in functie de faptele lor, adica dupa fapte bune sau rele. Dar ce ne face pe noi sa credem ca este chiar asa?! Desigur, lucrurile, gesturile facute sau nu din suflet, le simtim, asa cum am scris si mai sus, dar uneori, asta necesita un timp in care am putut cunoaste mai bine respectiva persoana. Un alt aspect ar fi ca ceea ce este rau pentru unul, nu este neaparat rau si pentru altul si asa cum se intampla si in cazul frumusetii fizice, totul este relativ. De obicei, asa se intampla, judecam inainte de a cunoaste persoana cu care avem de-a face, dar se poate intampla sa ne fi inselat in privinta ei. Mai putem relata si faptul ca oamenii cum sunt diferiti, au si gusturi diferite, placeri diferite, perceptii diferite.
Dar unii oameni nu sunt dupa cum arata. Un om cu o constitutie masiva nu inseamna neaparat ca este un om rau, adica fara suflet, asa cum nici dupa un chip bland si inocent, nu sta intotdeauna un om la fel de bland. Desigur, exista oameni care sunt exact ceea ce arata ca sunt.
Insa sunt oameni pe care nu ii vei cunoaste niciodata cu adevarat, pentru ca ei isi vor imbraca corpul cat si/sau cuvintele astfel incat ceilalti sa nu ii descopere si lasa se sa afle despre ei doar cat considera ca este necesar, pentru ca sunt unele aspecte despre care oamenii nu ar trebui sa stie, nu ar trebui sa-i intereseze si astfel, doar un numar limitat de persoane ii cunosc cu adevarat sau poate chiar niciunul. Dar altii, recurg la o astfel de metoda pentru ca ascund slabiciuni, defecte, fiecare avand diverse motive. Am putea spune ca isi ataseaza o masca, dar acestia, de fapt, nu vor sa fie judecati, criticati, raniti si nu o fac cu scopul diabolic de a-i minti pe cei din jurul lor, ci vor sa isi ataseze un fel de scut, considerand ca unii oameni nu merita sa-i cunoasca cu adevarat, nu vor sa le fie descoperit punctul sensibil, pentru ca este posibil sa nu fie apreciati la adevarata valoare, acceptati sau intelesi. Desigur, unii chiar isi ataseaza masti dintre cele mai frumoase, dar sub ele se ascund cele hidoase, care sunt, de fapt, cele adevarate. Ei mint cu zambetul pe buze, se joaca cu mintile oamenilor, ii manipuleaza, prada fiindu-le mai ales cei usor creduli, care nu sesizeaza, nu isi dau seama de ceea ce se intampla, pentru ca nu stiu sa citeasca chipurile si gesturile oamenilor sau pur si simplu nu vor sa judece si astfel, sunt dusi in eroare.
Toate acestea reprezinta tipuri de oameni, iar societatea in care traim, se pare ca ne face sa recurgem la astfel de mijloace. Ne este frica sa ne mai aratam sentimentele, ne este frica sa mai aratam cine suntem cu adevarat si daca aratam cine suntem, altii profita si se pare ca devenim din ce in ce mai falsi.
Se spune ca fereastra catre suflet sunt ochii. Si poate chiar asa este, insa nu de putine ori, nu lasam privirea sa ne fie vazuta, iar daca observam ca cineva se uita in ochii nostri, deja ne intrebam daca nu cumva urmareste ceva diabolic sau ne face sa ne simtim stanjeniti, urmariti. Dar cum ar fi daca am putea vedea sufletele oamenilor?! Daca ele ar putea fi vizibile, oare oamenii ar reusi sa se inteleaga mai bine intre ei sau am crea si mai mult haos printre noi?! Am renunta la a mai judeca dupa aparente si de la o prima vedere?! Si daca sufletul ar fi posibil sa fie vazut, cati si l-ar lasa la vedere?! Unii isi imbraca corpul mai frumos decat au sufletul. Sustin ca au suflet, insa cand sunt pusi in situatii in care ar trebui sa si dovedeasca asta, cati o fac?! Si atunci te intrebi din nou... Exista sau nu, suflet?!
Se mai spune, ca esti ceea ce gandesti. Sa insemne ceea ce sufletul iti spune?! Dar sufletul nu are constiinta, probabil ca el este doar o conexiune intre minte-suflet si are si el un anumit rol. Si daca constiinta, perceptiile, senzatiile sunt cele care fac totul si doar ele sunt responsabile pentru faptele noastre?! Depinde desigur si de capacitatea fiecarui om, dar pentru a lua o decizie, pentru a intelege ceva, trebuie sa gandesti, deci informatiile trec mai intai prin minte si apoi prin suflet. Si ce e cel mai dificil lucru din lume, daca nu lucrul cu oamenii si ca tot ce se intampla in lume presupune conversatii, decizii care nu duc totdeauna in directia cea buna. Oamenii de aceea ce multumesc atat de greu si intre ei exista tot felul de conflicte.
Ca o concluzie, cu cat descoperim mai multe cu atat ne afundam si mai adanc in neintelesuri. O intrebare naste la randul ei alte intrebari. Unele lucruri au explicatii logice, dar unele lucruri sunt dincolo de intelegerea noastra si probabil nu vor avea niciodata vreo explicatie, poate pentru ca este mai bine sa fie asa. Dar se poate spune ca si noi oamenii, ne complicam viata... si poate ca raspunsurile sunt mult mai simple si mai aproape decat credem.

luni, 22 aprilie 2013

Intre Vis si Realitate. Iluzii si Sperante

Eu ma pierd. Ma pierd uneori printre atatea ganduri zilnice incercand sa gasesc raspunsuri pertinente. Si ma pierd pe strada, in mijlocul multimii, ma pierd privind indelung la copacii proaspat infloriti, ma pierd privind fiecare masina care vine si pleaca, ma pierd meditand prea mult asupra vietii. Si mai ales, ma pierd in ochii tai. Privirea,  sclipirea ochilor tai este incomparabila. Au ceva deosebit de placut si unic, ce la nimeni nu am mai gasit. Dar dincolo de ei, mie imi place sa privesc la lumea ta, sa o citesc, sa o explorez la nesfarsit confirmandu-mi multe chiar daca totul ajunge sa capate un soi de magie care ma tine prea mult timp acolo.
Insa... ochii tai, chipul tau niciodata, de fapt, nu le-am vazut. Si nici bratele tale, mainile tale, care sunt atat de puternice, dar cumva stiu ca ele ascund atata delicatete. Si imi doresc sa te tin de mana, imi doresc sa cunosc macar pentru cateva clipe caldura ta, imi doresc prezenta ta si sa stiu ce inseamna sa fim doar eu si tu, simtindu-ne prin aceasta simpla conexiune, dar totusi atat de complexa. Si nu pot sa nu ma intreb... Ce s-ar intampla in clipa urmatoare? Oare voi crede ca visez?! Oare voi privi indelung la mainile noastre unite, emotionandu-ma nestiind ce pot sa-ti spun sau ce miscare sa fac?! Probabil si tu te vei intreba la fel ca mine... Dar oare am putea descrie ceea ce am simti?! Si poate ca nu ar mai avea rost cuvintele, dar mi-ar place sa descriem. Poate nu atunci, poate nu prin cuvinte rostite fata in fata, ci poate prin scris. Uneori prin scris reusesti mult mai bine sa descrii, fara a omite vreun detaliu.
Am spus ca mi-as dori macar pentru cateva clipe?! Ei bine, cred ca am mintit.
Iti amintesti apusul care iti place atat de mult sa il privesti si ai dori foarte mult sa il opresti, sa nu se mai lase pierdut in zare, pentru ca portocaliul lui e atat de incantator si parca te unge pe suflet?! Si nu-i asa ca te intristezi cand el pleaca si tot pleaca, pana se face disparut cu tot cu portocaliul lui, lasandu-ti doar amintirea lui?!
Asa mi-as dori si eu, ca acel moment al nostru sa nu se sfarseasca, sa il oprim si sa ne bucuram pentru toata viata de el, sa nu ramana doar o amintire.
Amintirile pot sa doara chiar daca sunt frumoase. Cele triste oricum dor, iar cele frumoase ajung sa intristeze si ele pentru ca ce a fost tocmai s-a sfarsit si se pot transforma in timp in durere cand stii ca ce a fost nu mai poate fi niciodata posibil.
Masinile care vin si pleaca, apusul care vine si pleaca imi amintesc de faptul ca si oamenii vin si pleaca. Si sunt constienta de asta intr-un fel, doar suntem efemeri daca privim in ansamblu, dar as vrea ca tu sa nu pleci. Dar poate ca iar ma pierd in propriile ganduri, in propria viata. Poate ca traiesc, ma hranesc cu iluzii desarte sau poate ca nu concep altfel viata decat asa cum o vad eu si doar asa o accept. Sper ca si tu o vezi asa cum o vad eu...

vineri, 19 aprilie 2013

Intre Limite

Viata?! O decizie ce apartine a doi oameni, ce presupun a fi parintii tai. Dar decizia la o noua viata poate fi mai mult sau mai putin dorita din partea lor, depinde de caz, insa niciodata aceasta decizie nu iti va apartine tie, viitoarea viata. Nu vei avea niciodata dreptul de a alege. O data ce te-ai nascut nu mai poti schimba asta.
Incepi sa cresti si incepi sa constientizezi. Iti dai seama ca ai un corp, ai o minte. Existi. Observi primele modificari la propria persoana si iti adresezi multe intrebari ce par mult prea ciudate pentru varsta ta atat de frageda si care nu au inca raspunsurile concrete. Si chiar daca le primesti, nu reusesti sa le intelegi prea bine, inca. E totul cam in ceata, e de neinteles. In mare parte, iti petreci timpul printre oameni de varsta ta, te joci, te bucuri de viata, totul pare frumos, nu cunosti grijile, nu cunosti multe alte lucruri, iar oamenii mari iti par niste uriasi si nu iti poti inchipui ca intr-o zi vei deveni si tu la fel ca ei, ba chiar crezi ca ei s-au nascut direct asa, mari, iar tu vei fi mereu un om mic.
Anii trec, devii om in toata firea si ai primit intre timp sau in sfarsit ai inteles raspunsurile la nenumaratele intrebari din copilarie, insa altele tot nu au primit raspunsurile. Unele raspunsuri te-au intristat, altele te-au bucurat. Pentru unii, raspunsurile au inceput sa doara prea mult, pentru altii, raspunsurile sunt minunate. Pentru unii, viata devine un cosmar si ajung sa si-o deteste, pentru altii viata e lapte si miere. Unii au avut sansa sa se nasca intr-o familie care le-a putut asigura o educatie, altii nu au avut aceasta sansa, de parca au fost condamnati, de parca au gresit cu ceva. De ce se intampla astfel?! Pentru ca nimeni nu isi poate alege parintii atunci cand se naste si nu stie in ce mediu v-a trai.
Viata?! O axa pe care o parcurgem si mai bine si mai putin bine, cu ajutor sau fara ajutor. O axa pe care nu o cunoaste nimeni de la bun inceput si nici nu stie nimeni pentru cat timp va fi parcursa. Cum o vei parcurge?! Depinde de alegerile pe care le vei lua, dar depinde intr-o mare masura si cu ce sanse ai pornit de la inceputul vietii, depinde si de oamenii din viata ta, daca te-au sprijinit la timpul potrivit, daca te-au indrumat, depinde si de vointa ta, astfel incat sa ajungi pe drumul cel bun.
Dar in orice clipa, axa se poate intrerupe, te deconecteaza de la viata si isi intra in drepturi moartea. O data ce ai primit viata, primesti si moartea. Vin amandoua la pachet de la inceput, iar fiecare zi care se scurge, te indreapta catre sfarsit. Axa ta nu tinde spre infinit, ci este incadrata intre doua limite... viata - moarte. Moartea nu este interesata de cine esti si ce ai facut in viata. Nu iti masoara faptele bune, nici pe cele rele si nu o intereseaza nici ce varsta ai, daca esti tanar sau batran, daca ti-ai trait sau nu viata. Sfarsitul vine, poate chiar fara a fi pregatit, dar probabil ca niciodata nu esti pregatit cu adevarat pentru sfarsit, pentru ca viata, asa cum o ai, tot nu vrei sa te desparti de ea, te-ai obisnuit cu ea.
Sfarsitul tau vine la fel cum a venit si inceputul tau, fara a te intreba, fara a-ti cere parerea, fara a te pasui. Si daca inceputul ar putea fi evitabil, sfarsitul e inevitabil de fiecare data. Viata este limitata. Singurul lucru care nu ar fi limitat este cunoasterea, insa ce importanta ar mai avea cunoasterea daca tot ce am invatat de-a lungul vietii nu luam cu noi?!

luni, 1 aprilie 2013

Pe Aripi de Vant

Orologiul anunta miezul noptii a nu stiu cata oara, dar imi pare a fi aceeasi noapte care se repeta din secunda in secunda, la infinit.  Noaptea nu mi-e decat o zi prelungita de ceva timp. Anoste zile ma mai bantuie... Privesc foaia alba ce ma asteapta sa mai scriu. Probabil s-a saturat de cand tot asteapta. Zace prafuita de ceva timp si parca o aud cum striga catre mine, spunandu-mi sa revin. Dar nu o bag in seama si poate sa se supere. Ea nu cunoaste sentimentele umane, ea nu cunoaste neputinta.

Mainile imi tremura, insa nu mai stiu daca de frig sau de frica. Mintea mea nu mai functioneaza, e prea obosita. Buzele-mi rosii de fapt sunt violacee si uscate dincolo de stratul de ruj, iar fumul de tigara pluteste prin camera nestingherit, parca nedorind a iesi pe fereastra. Asa am ales sa imi inec amarul... cu fum - dar asta nu e decat o replica. Stiu ca nu rezolv nimic.

Valurile draperiei nu isi opresc bataia, dar nici nu doresc a inchide fereastra. E frig in camera, dar nu imi pasa, oricum in inima mea este si mai frig. Aproape nicio diferenta... O petala de trandafir pluteste dezorientata cateva clipe, sfarsind izbindu-se de podea, urmarindu-i chiar si ultimile miscari clatinate. Parca era un om zbatandu-se, cersind macar inca o clipa de viata. Am stat si am privit-o, asa cazuta si neputincioasa cum era. Si atunci, mintea mea imi spuse ca totul este efemer. Dar se aplica peste tot aceasta regula?! Eu as vrea sa cred ca iubirea nu este efemera. Macar ea sa nu fie efemera... Poate ea sa fie eterna?! Dar nu vreau sa ma mint, e adevarat, in unele cazuri este efemera - asa cum a aparut, asa a si disparut, dar in unele cazuri nu este sau cel putin asa tind sa cred. Eu as vrea sa cred ca iubirea este cel mai frumos sentiment sau unul dintre cele mai frumoase. Si poate fi cel mai frumos sentiment, dar la fel de bine poate fi si cel mai distrugator sentiment sau cel mai de speriat. Uneori, iti poate fi frica sa mai iubesti stiind ca te poate astepta la final suferinta.

Ma asez pe pat, simtind oboseala care ma chinuie de ceva timp. Si corpul meu ar vrea sa se odihneasca, dar el e doar un instrument, eu il pot manipula asa cum vreau. Dar nu... nu vreau sa dorm, nu pot inchide ochii mintindu-ma cu buna stiinta ca voi avea un vis frumos, ca mintea mea se va linisti si a doua zi voi fi ca si noua. As avea cu siguranta cosmaruri si desi aleg sa raman treaza, nici asa nu ma ajut prea mult, nu se sterge nimic, nimic nu e dat uitarii, nimic nu ma vindeca. Se ivesc tot felul de ganduri... ganduri roind nelinistite.

As vrea sa cred ca nu sunt un om ciudat, dar imi demonstrez ca sunt. Sunt un om pe cale de disparitie sau poate unicul om cu o capacitate de gandire ciudata sau poate un om cu o minte bolnava. Eu sunt departe de aceasta lume si vreau sa fug undeva, dar sa stiu ca acolo este locul meu, insa ma tem ca sunt prinsa intr-un labirint aici si probabil voi ramane blocata, negasind niciodata drumul cel bun.

Iar tu... tu mi-ai cazut pe tampla atat de lin, patrunzandu-mi apoi in minte si alunecand mai departe catre suflet. Am stiut ca nu-mi vei bruia gandurile, sentimentele sau cel putin asa am simtit. As vrea sa nu te dezlipesc din mine...  Zguduindu-mi fiinta, te-ai putea dezlipi si te-as pierde. O neliniste tot ma invadeaza. Ma invaluie tristetea, iar sufletul meu tipa, insa e un tipat surd, caci nimeni nu-l aude, decat propria fiinta. Si vreau un soare, bland si cald, dar nici soarele nu e de ajuns... nu ma mai incalzeste. E prea mult frig... e prea mult vant... iar fiecare bataie a inimii mele ma tem ca se va raci si va piere.