luni, 1 aprilie 2013

Pe Aripi de Vant

Orologiul anunta miezul noptii a nu stiu cata oara, dar imi pare a fi aceeasi noapte care se repeta din secunda in secunda, la infinit.  Noaptea nu mi-e decat o zi prelungita de ceva timp. Anoste zile ma mai bantuie... Privesc foaia alba ce ma asteapta sa mai scriu. Probabil s-a saturat de cand tot asteapta. Zace prafuita de ceva timp si parca o aud cum striga catre mine, spunandu-mi sa revin. Dar nu o bag in seama si poate sa se supere. Ea nu cunoaste sentimentele umane, ea nu cunoaste neputinta.

Mainile imi tremura, insa nu mai stiu daca de frig sau de frica. Mintea mea nu mai functioneaza, e prea obosita. Buzele-mi rosii de fapt sunt violacee si uscate dincolo de stratul de ruj, iar fumul de tigara pluteste prin camera nestingherit, parca nedorind a iesi pe fereastra. Asa am ales sa imi inec amarul... cu fum - dar asta nu e decat o replica. Stiu ca nu rezolv nimic.

Valurile draperiei nu isi opresc bataia, dar nici nu doresc a inchide fereastra. E frig in camera, dar nu imi pasa, oricum in inima mea este si mai frig. Aproape nicio diferenta... O petala de trandafir pluteste dezorientata cateva clipe, sfarsind izbindu-se de podea, urmarindu-i chiar si ultimile miscari clatinate. Parca era un om zbatandu-se, cersind macar inca o clipa de viata. Am stat si am privit-o, asa cazuta si neputincioasa cum era. Si atunci, mintea mea imi spuse ca totul este efemer. Dar se aplica peste tot aceasta regula?! Eu as vrea sa cred ca iubirea nu este efemera. Macar ea sa nu fie efemera... Poate ea sa fie eterna?! Dar nu vreau sa ma mint, e adevarat, in unele cazuri este efemera - asa cum a aparut, asa a si disparut, dar in unele cazuri nu este sau cel putin asa tind sa cred. Eu as vrea sa cred ca iubirea este cel mai frumos sentiment sau unul dintre cele mai frumoase. Si poate fi cel mai frumos sentiment, dar la fel de bine poate fi si cel mai distrugator sentiment sau cel mai de speriat. Uneori, iti poate fi frica sa mai iubesti stiind ca te poate astepta la final suferinta.

Ma asez pe pat, simtind oboseala care ma chinuie de ceva timp. Si corpul meu ar vrea sa se odihneasca, dar el e doar un instrument, eu il pot manipula asa cum vreau. Dar nu... nu vreau sa dorm, nu pot inchide ochii mintindu-ma cu buna stiinta ca voi avea un vis frumos, ca mintea mea se va linisti si a doua zi voi fi ca si noua. As avea cu siguranta cosmaruri si desi aleg sa raman treaza, nici asa nu ma ajut prea mult, nu se sterge nimic, nimic nu e dat uitarii, nimic nu ma vindeca. Se ivesc tot felul de ganduri... ganduri roind nelinistite.

As vrea sa cred ca nu sunt un om ciudat, dar imi demonstrez ca sunt. Sunt un om pe cale de disparitie sau poate unicul om cu o capacitate de gandire ciudata sau poate un om cu o minte bolnava. Eu sunt departe de aceasta lume si vreau sa fug undeva, dar sa stiu ca acolo este locul meu, insa ma tem ca sunt prinsa intr-un labirint aici si probabil voi ramane blocata, negasind niciodata drumul cel bun.

Iar tu... tu mi-ai cazut pe tampla atat de lin, patrunzandu-mi apoi in minte si alunecand mai departe catre suflet. Am stiut ca nu-mi vei bruia gandurile, sentimentele sau cel putin asa am simtit. As vrea sa nu te dezlipesc din mine...  Zguduindu-mi fiinta, te-ai putea dezlipi si te-as pierde. O neliniste tot ma invadeaza. Ma invaluie tristetea, iar sufletul meu tipa, insa e un tipat surd, caci nimeni nu-l aude, decat propria fiinta. Si vreau un soare, bland si cald, dar nici soarele nu e de ajuns... nu ma mai incalzeste. E prea mult frig... e prea mult vant... iar fiecare bataie a inimii mele ma tem ca se va raci si va piere.

3 comentarii:

  1. Îmi place felul în care scrii şi romantismul tău ce merge mâină în mâină cu realismul.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nădăjduiește în Dumnezeu, fii tare, încrede-te în El și perspectiva asupra vieții ți se va schimba:).O zi frumoasa îți doresc, dragă Claudia.

    RăspundețiȘtergere

Te ascult! :)