joi, 25 iulie 2013

Destainuire

Si poate m-am lasat prinsa in mrejele unei fantasme si ea gandeste acum in locul meu, iar daca nu, inseamna ca aceasta sunt eu.



Sunt...

O pata neobisnuit de alba intr-un cer negru.
O pleoapa trista cu gene imbibate in lacrimi.
Un gand frumos care usor se inclina spre pierire.
Un sentiment prea intens pentru o inima atat de mica, dar nascut dintr-un suflet mare.
O jumatate de inima ce inca isi asteapta cealalta jumatate.
Un suflet deschis intr-o lume inchisa.
Un raspuns care nu se masoara doar in cuvinte.
O voce calda, dar de nimeni auzita si o imbratisare fina, dar de nimeni simtita.
O floare care mai are nevoie de cateva raze de soare pentru a inflori.
O pas gresit intr-un labirint.
O soapta pierduta intr-un ecou mut.
O speranta imensa si nesfarsita intr-o lume fara sperante.
O carte cu litere lipite in cuvinte neintelese.
Un fundal luminos ce asteapta a fi animat.
O privire pierduta in vise ce se tot nasc din ganduri infinite.
Un foc ce inca arde si care nu doreste a afla stingerea.
O neurastenie accentuata intr-o toamna tarzie, dintr-o noapte lunga si rece.
O inima neimbratisata, cu batai puternice incatusate si care acum bate in ritmuri stinse.
O umbra ce danseaza, dar nevazuta de ochii nimanui.
Un incomplet vis.
Un corp ce poarta multe ganduri inchise ce asteapta a fi deschise.
Un om ce nu vrea sa cunoasca mana rautatii.
Un om care vede prea multe.
Un om care nu isi ataseaza o masca, pentru ca nefericirea tot s-ar citi pe chip.
Un om care traieste intr-o nestavilita furtuna.
Un om care se imbata cu o cupa de vise, anesteziindu-si corpul si mintea pentru a nu simti durerea.
Un suflet strigand...

vineri, 19 iulie 2013

Realitatea din Vis

Bun venit in visul meu!

Probabil te-a mirat aceasta urare de bun venit, dar inainte de ati povesti mai multe, mai intai sa ma prezint. Sunt o balerina. Mi-am dorit sa devin balerina inca din vremea copilariei. Ma fascina stilul acestui dans contopit cu muzica clasica, iar pentru mine, doar balerinele aveau cea mai eleganta si feminina postura, imi transmiteau putere si multa vointa. Cand am ajuns sa studiez, cand am pasit in sala de dans, am mai descoperit ceva. Balerinele imi transmiteau si visare. Balerinele sunt sau cel putin par visatoare. Nu numai chipul lor evidentiaza asta, dar si tinuta, dansul gratios si plutitor. Eu fac parte din categoria balerinelor cu adevarat visatoare si nu doar tinuta mea transmite asta. Dansez cu mare drag, e vocatia mea, imi place enorm, dar de ceva timp nu mai vreau sa ma opresc din dans. Cantecele ajung sa se repete, iar poantele imi devin dusmani ai picioarelor, dar nu doresc a ma opri, pentru ca nu vreau sa se opreasca visul.
Dar visul meu nu e un vis oarecare, nu e o stare de moment, ci e un vis maret, o dorinta insemnata si de aceea nu pot sa renunt. Daca as renunta la el, cantecele s-ar opri o data cu dansul si fiinta mea ar muri.
Visul meu a luat nastere cu ceva timp in urma, insa atunci cand mi-am dat seama ca sunt atat de singura, am hotarat sa gasesc o cale unde puteam evada, unde imi puteam consuma iubirea patimasa si ascunsa in adancul sufletului meu, dar in acelasi timp o si alimentam.
M-am indragostit de partenerul meu de dans. Dar partenerul meu nu exista, eu l-am creat si exista doar in visul meu. Am ales sa ma indragostesc in vis, intr-un mod atat de ireal. Desi nu avea chip, dansa mereu cu mine si chiar il simteam. Pare un pic iesit din comun sa simti pe cineva care nu il cunosti, dar ii simteam mainile atat de delicate si adoram cand imi cuprindea talia ridicandu-ma spre cer. Ma facea sa zbor... Eram ca o pasare care a stat mult timp in colivie si care simtea in sfarsit gustul libertatii, simtea aerul ce ii mangaia fin aripile, simtea fericire si iubire.
Probabil veti spune ca visez prea mult si poate chiar asa si este, dar daca nu am mai visa, am fi si mai tristi, nu am mai lupta, nu am mai avea obiective, nu am mai avea pentru ce trai. Orice realitate a fost candva un vis. S-a nascut din mintea si sufletul omului. Insa eu... greseam undeva.
Trecuse atat de mult timp, iar visul meu nu mai dadea semne sa se implineasca, pana cand, intr-o zi, am inteles de ce. Mi-am ignorat realitatea prea mult. Mi-am dat seama ca ignorand-o la nesfarsit, s-ar putea sa nu imi mai vad visul implinit, iar visul va trece pe langa mine, in timp ce eu inca as visa cu ochii inchisi.
Visul meu se lasa greu a fi implinit, pentru ca nu imi cautam visul si in realitate, iar sufletul meu nu putea fi altfel decat inundat de o ploaie rece si torentiala. In vis totul poate fi real, in vis modelam totul dupa bunul plac, iar prin dansul continuu si visul meu astfel se prelungea, dar nu ma gandeam sa il modelez si in realitate.
Da, realitatea este de cele mai multe ori dureroasa. E ca un ac ce iti patrunde si mai adanc in rani, dar e dureroasa si pentru ca noi o facem dureroasa.
Eu nu renunt la visul meu, am deschis ochii si in curand voi veni cu urarea rostita de sufletul meu - “Bun venit in viata mea!” - catre celalalt suflet. Iar partenerul meu va avea chip, va fi aici, langa mine si vom dansa poate in ploaie... intr-o ploaie calda de vara, oricat vom dori.

miercuri, 17 iulie 2013

Nocturn Stingher

Cand noaptea vine fara tine,
Raceala simt ca ma cuprinde,
E intuneric si e ceata,
E trist si e fara de viata.

Cand noaptea tu nu esti cu mine,
Nici luna n-o mai vad sa fie,
Sus, pe cer sa straluceasca,
Era singura care putea sa-mi aminteasca,
De tine,
                                                    De-a ochilor tai clipire.

Si sa te am langa mine,
E o dorinta fara-ndeplinire,
In noaptea lunga, nemiloasa,
Cu singuratatea odioasa.

Dorul care ma cuprinde,
E mare si nu vrea sa plece,
Si-as vrea sa iti vorbesc o clipa,
                                           Dar timpu-i transformat in sticla.

Noptile amare, lungi,
Pe pistele lor ma-ndeamna sa fug,
Ma intrec cu insomnia,
Si sfarsesc doar cu-amortirea.

Cand tu vei aduce cuvantul,
Acela va fi minutul,
Cand dorul se va risipi,
Iar ziua din nou va veni.





miercuri, 10 iulie 2013

Unui Om

De-as putea sa te strang in brate,
La pieptul meu sa te tin,
De-as putea sa-ti cant iubire
In orice moment din noapte sau zi,
Fericit ai fi, as fi.

Dac-as fi o raza din soare,
Chipul tau l-as cauta,
Ti-as lipi un sarut moale,
Cald si dulce ca inima mea si-a ta.

Pe o alee as vrea sa ma plimb cu tine
Si pe un varf de deal sa poposim,
Sa privim soarele ce apune
Si-mbratisati apoi, sa adormim.

Pe bratul tau mi-as cobori capul,
Apoi mai departe... la piept,
La inima ce bate cu-acel rosu’
Al iubirii sentiment.

Si chiar de-am avea ochii inchisi,
Noi tot ne-am citi gandurile,
Si poezii am recita si-n vis,
Ne-am regasi lumile.

Dar ce sunt eu acum?
O fotografie, o voce, o foaie,
Sunt chipul, melodia din departare, scrisul,
Sunt gandul, trairea si visul.
Dar sunt aici!

Si voi fi mereu mangaierea,
Voi fi emotia, scanteia,
Voi fi o raza doar a ta,
Voi fi iubirea ce n-o vei uita!


luni, 8 iulie 2013

Autobuzul (partea a doua)

Ganduri negre ii incetosau mintea. Credea ca este urmarit de ghinioane si ca nimic nu putea fi asa cum isi dorea. A doua zi dimineata, drumul cu autobuzul ii parea foarte lung, privea in gol si facea totul mecanic. Gandurile ii erau departe... la Camelia si nu intelegea unde a disparut. In timp ce mergea catre facultate, se gandea sa o caute la sala unde avea cursuri cu o zi inainte, dar renunta repede la acel gand crezand ca va intrece masura, iar ea va crede ca este urmarita si cu siguranta ar iesi totul prost.

        Tot mergand, isi spunea in gand: "Cine m-a pus sa ma indragostesc de o necunoscuta?! Doar stiam ca o astfel de dragoste neimpartasita imi poate aduce suferinta. Dar pe cat e de amara, pe atat e de dulce! Eu o iubesc pe Camelia! Cum oare sa fac sa ii spun?!"

Cuprins de acele intrebari fara raspuns, ajunse la facultate, dar privirea i se lua dintr-odata. Pe hol se adunasera multi studenti si pareau ca stateau in jurul cuiva. Curios, se apropia, presimtind ceva rau. Cand ajunse, ramase blocat. Camelia era prabusita. Vazand ca ceilalti nu indrazneau sa faca ceva, fiind cuprinsi de panica, Mihnea isi facuse loc printre studenti si o lua in brate, o aseza repede pe un scaun si ii acorda primul ajutor. Cand in sfarsit se trezi din starea de lesin, un zambet pe chipul Cameliei aparu din senin.

            - Dar... ce faci tu aici... ?! intreba aceasta buimaca.
            - Linisteste-te! Nu te obosi!

Dar orele inca nu incepusera, iar Camelia hotari sa nu mai stea la cursuri si ca cel mai bine era sa se odihneasca acasa. Mihnea se ingrijora pentru decizia ei, propunandu-i sa stea o ora, cat sa isi mai revina si apoi sa ia decizii. Insa ea nu il asculta si ii spuse foarte hotarata:

-          Te rog, condu-ma acasa!

Auzind acestea, Mihnea nu stia ce sa ii raspunda si nu intelegea cum de putea avea incredere in el - il stia de foarte putin timp. Credea ca este inconstienta.

-          Cred ca cel mai bine te-ar putea insoti o colega!
-          Imi doresc sa vii tu sa ma insotesti! Dintre toti, doar tu m-ai ajutat!
-          Imi pare rau, dar nu pot face asta! Nu se cuvine!
-          Te rog, doar pana acasa!

Lui Mihnea ii parea o situatie destul de ciudata, chiar ireala, dar se conforma. “Pana la urma ce poate fi atat de rau... o voi conduce pana acasa si totul va fi bine.” isi spuse acesta.

 Cei doi ajunsera intr-un final acasa la Camelia. Aceasta scoase cheile dintr-un compartiment de-al gentii, deschise usa apartamentului, apasa pe clanta si se opri, lasand usa intre-deschisa. Isi intoarse privirea catre el, zambindu-i usor, dar Mihnea presimtea ca ziua aceasta inca nu se va incheia usor si fiori il tot cuprindeau. Ramasera amandoi in pragul usii un timp, parca dorind sa isi spuna unul altuia cate ceva, dar tacusera.

          - Imi pare rau! Ai pierdut o zi din cauza mea!
          - Nu spune asta! Nu cred ca am pierdut nimic! E totul in regula si ma bucur ca te simti bine!
          - Te rog sa ramai la un ceai! spuse aceasta dupa acele clipe de tacere.

La propunerea acesteia, se panica si iar nu stia ce sa-i raspunda. Situatia parea din ce in ce mai ciudata, dar intr-un final ii raspunse cu jumatate de gura:

        - Esti... sigura?!
        - Sigur sunt sigura! Mi-ar face placere sa mai vorbim! Si trebuie sa te rasplatesc  cumva!
        - Nu trebuie sa ma raspla...

Dar nu mai avea timp sa-si termine fraza ca aceasta il apuca de mana, parca fortandu-l sa intre in apartament. Aceasta il ruga sa se faca comod, insa el era din ce in ce mai tulburat, retinut si incepea sa ii para rau. In timp ce ea se ocupa de pregatirea ceaiului, discutia continua.

          - Iti multumesc, pentru ajutorul acordat!
       - Nu ai pentru ce! Nu am putut fi indiferent! Orice om ar trebui sa ajute in astfel de situatii...
          - Asa este, insa e trist ca sunt putini carora le pasa!
          - Da... din pacate!
          - Se pare ca ne tot intalnim! spuse aceasta schimband brusc subiectul.
          - Da, observ, insa... sper ca pe viitor sa nu ne mai intalnim in astfel de situatii!
          - Si eu sper! spuse aceasta zambind.

Camelia ii oferi apoi ceasca cu ceai, iar dupa cateva clipe de tacere, Mihnea cuvanta:

         - As vrea sa iti marturisesc ceva, dar ma tem ca vei intelege gresit...
         - E ceva de rau?!
         - Nu... nu cred!
         - Poti sa imi spui! Nu iti face griji!
      - Stii? Situatia de fata e aproape ireala pentru mine! Zilele trecute ne-am intalnit in autobuz, eram doi straini si acum... la doar cateva zile, ma trezesc in casa ta! Nu ti se pare ciudat?!
        - Da... te inteleg! Pare un pic cam ciudata situatia, dar mi-ai inspirat siguranta, incredere si evident nu aveai sa te mai afli aici, acum, in casa mea daca nu ma ajutai. Sunt astmatica si mi-am uitat aerosolul. Iar am fost neatenta...

        - Inteleg! Sper sa nu ti se mai intample!
        - Sper si eu!
      - Si nu am terminat... nu doar asta am vrut sa-ti spun! Ceea ce tu nu stii este ca... uite, cum sa-ti spun... Dar telefonul Cameliei suna, iar Mihnea s-a intrerupt brusc din vorbit.

Dupa cateva minute de vorbit la telefon cu mama sa, povestindu-i ce i s-a intamplat, Camelia il anunta ca trebuia sa mearga la medic totusi, pentru a elimina orice risc.
Discutia lor ramasera in aer, dar hotarasera ca a doua zi sa se intalneasca la ora 7:20 in autobuz. Cei doi isi luasera ramas bun, iar Mihnea spera doar sa mai aiba curaj sa ii spuna ceea ce avea de spus, dar ramase totusi pozitiv cu toate ca intreaga situatie in continuare ii parea bizara sau doar ca de vis.

 ***  

-          Stii... as vrea sa... sa fim mai aproape, saa... stii tu! spuse acesta apropiindu-se si mai mult de ea.
-          E ceea ce cred eu ca vrei sa faci?! Adica saa... sa ma saruti?!

Iar el aproba din cap, in timp ce-si musca usor buza inferioara ca si cum s-ar fi rusinat si nu stia ce sa ii mai raspunda. Ea il mai privi pret de cateva secunde, parca pregatindu-se pentru ceea ce avea sa urmeze si ii spuse hotarata:

-          Atunci, ce mai astepti Mihnea?!

El inchise ochii, isi lipi buzele de ale ei, apoi buzele lor se atinsera suav in timp ce se imbratisau din ce in ce mai mult ca sa fie cat mai aproape unul de celalalt.

-          Trrr, trrr, trrr! suna alarma ceasului.

Mihnea se trezi speriat, inima ii batea atat de puternic incat credea ca ii va iesi din piept. Isi freca usor ochii si realiza ca totul era doar un vis. Rasufla, dar cumva ii parea rau. Se mai odihni cateva minute si incerca sa-si aduca aminte toate detaliile visului - era prea frumos pentru a fi uitat - si spera ca ceea ce a visat sa se intample si in realitate.

O noua zi tocmai isi dadea startul si un zambet i se schita pe intreg chipul. Asa cum plainusera in ziua precedenta, aveau sa se intalneasca in autobuz la ora 7:20. Era mai fericit ca oricand stiind ca acum sansele de a o intalni pe Camelia erau destul de mari.
Autobuzul opri in statie, urca, iar ochii lui o cautau, insa o mana ii atinse umarul.

-          Sunt aici! Buna dimineata, Mihnea!
-          Buna dimineata, Camelia! Ma bucur nespus ca te intalnesc!
-          Si eu ma bucur si voiam sa-ti spun ca imi pare rau pentru ieri!
-          Nu e nimic! Iar astazi e o noua zi! Nu mai conteaza ce a fost ieri! spuse acesta, in timp ce-si reamintea ca nu a reusit sa-i spuna ceea ce era cel mai important – ca era indragostit de ea.
-          Te vad ingandurat! S-a intamplat ceva?
-          Aaa, nu, nimic! Uite, s-au eliberat doua scaune... ai vrea sa luam loc?!
-          Desigur, de ce nu?!

Se intampla sa fie exact acele doua scaune ce erau pozitionate fata in fata si pe care au stat in ziua in care cei doi au facut primul schimb de cuvinte. Dupa ce s-au asezat, tacura amandoi, iar el o privea asa cum obisnuia, pe furis, desi nu ar mai fi trebuit sa se ascunda atat de mult. Se cunosteau si era bucuros, era un pas inainte, dar totusi, in sufletul lui simtea si apasare. Ea nu dadea semne ca l-ar placea...
Cand au coborat din autobuz, Mihnea ii urmarea fiecare pas, ii urmarea miscarile suvitelor de par, ii simtea parfumul. Pentru el era fata perfecta. Atat de simpla, dar atat de sofisticata prin naturaletea ei.

- Ce dimineata frumoasa! Nu-i asa, Mihnea?
- Asa-i! Si e poate cea mai frumoasa zi de primavara de pana acum!
- Cat este ora?
- 7:40!
- Se pare ca autobuzul a mers mai repede astazi! Si pentru ca tot trecem prin acest parc, ce-ar fi sa mai zabovim un sfert de ora?!
- Da! Buna idee! Inca mai avem timp pana la 8:00!

Se asezara pe o banca mai retrasa, timp in care isi furau priviri, discutau despre cursuri si despre starea de sanatate a Cameliei, pana cand timpul se scurse.

-          Se pare ca trebuie sa mergem la cursuri! spuse Camelia.

             Dar Mihnea era foarte nelinistit, isi aduse aminte de visul romantic de noaptea trecuta, de cuvintele cheie ce i le adresa Camelia si care ii rasunau mereu in cap: “Atunci, ce mai astepti Mihnea?!... Atunci, ce mai astepti Mihnea?!... Atunci, ce mai astepti Mihnea?!”
                                                              
-          Mihnea? Esti in regula?! Trebuie sa mergem!

Dar el nu ii raspundea, se gandea doar la faptul ca a asteptat deja atata timp aceste momente si ar trebui sa actioneze acum, cat inca nu era prea tarziu si sa incheie o data pentru totdeauna nelinistea din sufletul lui, orice s-ar intampla.

-     Nu inteleg de ce nu imi raspunzi, parca esti in transa! Daca vrei sa mai ramai, permite-mi sa plec, altfel intarzii!


Camelia se ridica de pe banca, dar Mihnea ii cuprinse mana fina, facand-o inevitabil sa ia loc din nou. Desi era usor speriata, aceasta indrazni sa il priveasca si realiza ca era pentru prima data cand ii privea ochii cu adevarat. Era trecut de ora 8:00, inca se priveau, iar mana ei o cuprinse si mai puternic pe a lui. Si daca la exterior totul era redus la tacere, un sentiment suprem ii invaluia pe amandoi si doar inimile lor mai vorbeau si incercau sa gaseasca raspunsuri.

- va urma -

Autobuzul (partea intai)

Camelia. Simpla, inalta, bruneta si cu un chip ce parea mult prea alb in contrast cu parul. Dincolo de aspectul fizic, se gasea sufletul ei... un suflet mare si plin de iubire. Iubirea ei o oferea si celor din jur, de la cei mai mici pana la cei mai mari. Toti se bucurau sa o aiba prin preajma, pentru ca emana mereu o stare pozitiva, era calda, era precum soarele ce aparea de dupa nori si ii incalzea pe toti. Chiar si atunci cand era trista, nu lasa sa se observe asta, nu dorea sa ii indispuna si pe cei din jurul sau.
O noua saptamana incepea, iar ea se indrepta catre facultate. Insa acea dimineata de primavara era prea frumoasa pentru a nu fi admirata. Asa ca hotari sa priveasca pret de cateva minute la copacii proaspat infloriti - erau vedetele primaverii - si la iarba cruda ce purta pe verdele ei stropi marunti de apa ce straluceau vesel in lumina soarelui.
Dupa ce si-a clatit ochii cu nuanta primaverii si incantat simturile cu aroma proaspata a anotimpului regenerant, se indrepta cu zambetul pe buze catre statie, asteptand „Autobuzul Albastru”. Autobuzul purta numarul 207, insa ii placea mai mult sa-l denumeasca „Autobuzul Albastru”. Cand acesta ajunse in statie, zari multe locuri libere si hotari sa se aseze pe unul dintre locuri, dar nu obisnuia decat atunci cand autobuzul avea mai putini calatori. Undeva pe la mijlocul autobuzului, doi ochi o observau. Un tanar student nu isi putea dezlipi ochii de pe ea, insa ea nu stia, nu sesiza privirea acelui baiat. Acesta nu o vedea zilnic in autobuz, dar de cel putin trei ori pe saptamana tot o vedea - fie atunci cand se indrepta catre facultate, fie atunci cand pleca. Trecusera deja doua luni de cand ochii lui priveau acel chip si nu dadea semne ca ar renunta sa il mai priveasca, nu putea. Uneori credea ca poate era prea naiv, ca se mintea, dar undeva in adancul lui se scria iubirea, simtea asta si era ceva ce nu mai simtise niciodata atat de profund. Si cu toate ca se indragostise de ea in secret, nu ii era usor, caci el pentru ea nu era decat un strain.
In acea dimineata o privi din nou. Nu credea ca o astfel de fiinta omeneasca putea sa existe si sa il acapareze atat de mult incat sa isi doreasca sa o cunoasca. Insa astazi mai observa ceva - scaunul de langa ea era liber. Bucuros, isi lua inima in dinti si isi incepu sa paseasca spre ea, dar din pacate, cineva fusese mult mai rapid decat el si ocupase locul. Isi spunea in gand ca parca ceva i-ar tot sta in cale, intentionat. Trecuse atata timp si tot nu reusea sa faca primul pas, sa faca cumva sa intre in discutie cu aceasta fata, dar nu se intrista, speranta mereu o tinea aprinsa.
Insa intr-o alta zi, parea ca soarele rasarea si pe strada lui. Hotari sa se aseze pe scaun si mare i-a fost mirarea cand ea tocmai se aseza langa el, mai exact, pe scaunul din fata acestuia - scaunele aflandu-se fata in fata. Nu-i venea sa creada ca in sfarsit o putea privi atat de aproape, ii simtea chiar si parfumul cu note florale, iar pe furis o inspecta. Ii urmarea privirea, dar ea era prea ocupata ca sa o observe pe a lui, privind intruna pe geam. Ii privea si obrajii ce ii pareau foarte catifelati si mainile care se jucau neincetat cu un fermoar lateral de-al gentii. Cu toate ca era atat de aproape - fiind prilejul perfect de a intra in discutie cu aceasta - nu indraznea sa-i vorbeasca, parca ceva il bloca. Isi spunea ca nu ar trebui sa fie chiar atat de complicat, dar nu stia ce anume sa o intrebe, iar intrebarile stupide de genul "Cat este ceasul?" - pana si in autobuz se afla un ceas – l-ar fi pus cu siguranta intr-o lumina proasta. Nu voia sa faca vreun pas gresit, nu voia sa o sperie si apoi sa regrete. Isi dorea foarte mult sa faca cumva sa o cunoasca, fara a parea penibil, dar amintindu-si ca pana la urma era doar un strain, se intrista deodata, stiind cat de greu era, de fapt.
Mai era doar o statie si cei doi trebuiau sa coboare. El nu voia sa fie primul care sa se ridice de pe scaun, asa ca o lasa pe ea prima. Cand aceasta se ridica de pe scaun, el observa cum tocmai ii cadea din geanta un carnetel. Pentru o secunda se panica, nu stia cum sa reactioneze, dar isi reveni repede.
- Domnisoara... v-a cazut ceva! Cred ca va apartine! spuse acesta usor emotionat, intinzandu-i carnetelul, insa ochii lui zburau la mana ei atat de fina si alba si la unghiile visinii.
- Oh! Da, este al meu! Iti multumesc! ii zambi aceasta.
- Nu ai pentru ce! si ii zambi si el inapoi, insa adevarul era ca dorea sa ii mai spuna ceva, parca ii fierbeau cuvintele, dar se opri, inghiti in sec, stiind ca va intrece masura.
Usile autobuzului se deschisera, coborasera, iar el o luase inaintea ei. Trecand in graba pe langa ea, aceasta il observa si in momentul respectiv nu putea sa-l scoata din campul sau vizual, ca si cum il urmarea. Constata apoi ca se indrepta catre aceeasi facultate. Fara sa isi explice, ea hotari sa grabeasca pasul, pentru a-l prinde din urma.
- Ne intalnim iar! spuse ea.
- Da! Si se pare ca suntem... colegi?! spuse acesta usor surprins de situatie.
Urcara amandoi pana la etajul unde aveau sa isi desfasoare cursurile, iar discutia lor continua.
- Scuza-ma, nu m-am prezentat... sunt Mihnea!
- Incantata de cunostinta! Eu sunt Camelia!
- Incantat si eu!
- Iti multumesc inca o data pentru ca ai sesizat pierderea carnetului. Aveam multe lucruri importante notate. Sunt cam neatenta uneori...
- Cu placere! Se mai intampla... si se pare ca ai avut noroc. Un ochi ager a surprins totul! spuse acesta zambind.
- Si se pare ca am ajuns la sala! spuse aceasta.
- Poate ne vom mai vedea! spuse Mihnea plin de curaj, de parca emotiile lui au fost lasate la usa facultatii.
- Tinand cont ca invatam aici, probabilitatea de a ne mai vedea este destul de mare!
- Asa-i! O zi placuta!
- Multumesc! O zi placuta si tie!
Fiecare se indrepta catre sala de curs. Mihnea era foarte bucuros. Nu a intrat in sala imediat, ci a preferat sa mediteze un pic la tot ce s-a petrecut. Greul trecuse, iar de acum avea sa ii fie mai usor sa vorbeasca cu ea, nu il va considera chiar un strain. Cu toate ca ziua abia incepea, tot ce astepta era ca programul sa se sfarseasca mai repede.
Ziua trecuse relativ usor, iar la sfarsitul cursurilor el o cauta cu privirea pe holuri, apoi pe strada, prin multimea de la semafor, privind din cand in cand si in urma, apoi prin statia de autobuz, insa nici urma de ea. Se uita la ceas si hotari sa mai astepte in statie, crezand ca poate a intervenit ceva sau poate doar mergea mai incet. Astepta, tot astepta, insa ea tot nu aparea. Hotari intr-un final sa plece cu primul autobuz. Nu se intrista - traise o zi absolut minunata si cum se mai intampla sa fie zile cand nu o vedea, era obisnuit, cu toate ca ar fi fost bucuros sa o reintalneasca.
Seara, inainte sa adoarma, se aseza in pat, iar cu ochii in tavan se gandea la ea. Se intreba „oare ce mai face acum?” si daca o va intalni a doua zi, dimineata. Acum, mai mult ca oricand, nu si-o putea scoate din minte...
 ***
Ceasul suna. Ora 6:30. Pentru Mihnea urma o noua zi. Nici bine nu se trezise si in minte ii reaparuse Camelia. Se pregati sa plece ca de obicei la 7:10 pentru a prinde autobuzul de la 7:20, insa era mai nerabdator ca oricand astazi si se ruga in gand sa o intalneasca.
Cand autobuzul sosea, il cuprinsera brusc emotiile. Urca si cu privirea o cauta pe Camelia, insa ea nu era pe nicaieri. Gandea ca poate o va intalni pe holurile facultatii sau poate la sfarsitul zilei, dar sfarsitul zilei ii parea prea departe, prea mult timp de asteptat. Cand cobori din autobuz, hotari dintr-odata sa mai ramana in acea statie, poate avea sa apara cu urmatorul autobuz. Si astepta... Aparuse si urmatorul autobuz, insa ea... tot nicaieri. In cele din urma, se indrepta catre facultate, pentru ca se facea destul de tarziu. Acea zi trecu ingrozitor de greu. Mintea nu ii era decat la ea, iar puterea de concentrare ii scadea. La un moment dat, incepu chiar sa se ingrijoreze, crezand ca a patit ceva, dar isi reveni repede, pentru ca stia ca uneori mintea poate exagera.
Cand orele se sfarsira, nu se grabi catre statie, mergea mai incet decat ca de obicei, iar chipul sau incepea sa para tulburat. Privea in jur, dar nu ca alta data, cu maxima atentie. Hotari sa se indrepte catre un parc, pentru ca simtea nevoia de liniste. Se aseza pe o banca la umbra unui copac. Nu voia sa se mai gandeasca la nimic, dar stia ca nu prea ii reusea. La un moment dat, ii paru ca o vede pe Camelia, de undeva de departe. Tresari si incerca sa isi fixeze privirea, dar se dovedea ca nu era ea pe masura ce respectiva silueta se apropia. Era o cu totul alta domnisoara...
Privi apoi la ceas si observa ca trecusera abia 10 minute, dar care parca trecusera intr-o ora. Hotari sa nu mai zaboveasca - parca isi tot facea rau, pentru ca orice sunet de pantofi cu toc, orice voce feminina ii parea a fi a Cameliei. Se intoarse in statie, urca in autobuz, ramanand la fel de neatent si nepasator la ce se intampla in jur. Cand ajunse acasa, se aseza pe fotoliu, lasandu-si capul pe spate, cu ochii inchisi. Il fura somnul si merse astfel in pat, cazand intr-un somn adanc. La venirea serii, se trezi speriat, nemaiavand notiunea timpului, insa nu dura mult starea de incertitudine, deoarece gandurile isi facusera loc din nou in mintea lui si isi reaminti totul.
- va urma -