duminică, 29 septembrie 2013

Pe străzi


Pe străzi e multă, multă lume,
Şi zilnic flăcări se aprind, se sting.
Paşi, gânduri, sentimente,
Devin încet doar amintiri.

Pe străzi îmi lipesc urmele,
Îţi las parfumul meu în vânt,
Ştanţez pe asfalt gândurile
Şi-ai să mă găseşti uşor doar iubind.

O întrebare îmi sună în gând...
Pe străzi dacă te-aş întâlni
Fără să-ţi spun vreun cuvânt,
M-ai auzi cum te strig din priviri?!


joi, 26 septembrie 2013

Filosofări sau În Abisul Minţii


Sunt o carte. Am două coperţi şi un cuprins format momentan din câteva capitole, căci sfârşitul meu încă nu e aici şi nici nu vreau să ajung la el - pentru că e mult prea devreme - dar sunt conştientă că voi avea un sfârşit. Acum, în această carte, la acest capitol, nu mai pot scrie ceva dulce şi frumos, pentru că viaţa nu arată întotdeauna ca în filme, iar dragostea nu arată întotdeauna ca în versurile poeţilor.
Raţiunea îşi începuse protestul mai demult, dar preferam să o evit, să mă mint sau să uit. Într-o seară de toamnă, mi-am răscolit conştiinţa, mi-am răscolit întreaga fiinţă şi pentru prima dată am început să mă gândesc cu adevărat la mine, la ceea ce sunt. Mi-am dat întâlnire cu propriul Eu. Nu mai aveam nevoie de păreri fără o bază solidă, nu mai aveam nevoie pentru moment de exteriorul ce mă transformase prea mult şi poate prea rău, nu mai voiam poveşti ireale.
În acea seară, m-am izolat într-un colţ al meu. Draperiile fluturau în dansul vântului, dar adoram mişcarea, pentru că mă introducea mai uşor în căutare. Fotografii făcute cu ochii minţii zăceau prăfuite de atâta uitare în mine. Aşa m-am descoperit - printre acele fotografii - în liniştea mea interioară. Descoperisem că mi-am ascuns gândurile sau le blocasem, aşa că le-am aliniat. Le-am selectat doar pe cele pure şi adevărate, căci doar ele puteau rezista, doar ele mă descriau.
Şi poate trăiesc doar ca să gândesc – nu ştiu – dar nu mă mai pot evita. Mi-am adus aminte de tot ceea ce îmi place să creez, de ceea ce îmi dă o mulţumire de sine. Printre atâtea gânduri mi-am adus aminte că pot iubi şi aş vrea să cred că iubirea nu are margini. Însă chiar şi iubirea o gândesc... O fi bine, o fi rău...
Am pătruns în această călătorie, însă nu am putut să mă opresc aici, cu toate că mi-am răspuns unora dintre întrebări. Avertizările erau în zadar pentru mine şi am mers mai departe în abisul minţii, căci se întrezăreau alte întrebări.
Cine pătrunde în abisul minţii cu siguranţă va fi convins că viaţa e un paradox... şi nu te găseşti doar pe tine, ci găseşti toate bunele şi relele vieţii.

Viaţa e un paradox

Poate că nu mulţi se gândesc asupra vieţii şi chiar nu se obosesc să-şi adreseze întrebări, să descifreze, însă cei care o fac, o fac pentru că e în firea lor să observe atât de multe în jur, să caute şi cu siguranţă nu le este uşor să ducă unele gânduri. Ei văd toate părţile problemei şi le analizează.
De ce a trebuit să existe fiinţa umană? De ce a trebuit să ne naştem şi fiecare om să o ia de la zero? Şi învăţăm, învăţăm, iar unii dintre oameni devin inventatori care ajută mai mult sau mai puţin la calitatea vieţii.
Şi totuşi, de ce toate acestea? De ce atâtea când oricum într-o viaţă nu vom ajunge să le cunoaştem pe toate? De ce atâtea când din momentul în care ne naştem ne îndreptăm către moarte? Nu luăm nici bani, nici tot ce am învăţat, nici oamenii dragi cu noi. Cei mai norocoşi în cel mai fericit caz nu vor fi uitaţi...
Şi până unde vom evolua? Vom evolua atât de mult încât ne vom autodistruge? Cât de mult putem cunoaşte şi câte mai sunt de cunoscut?
Aşadar, care este rostul vieţii? Ce câştigăm după o viaţă? Sau nu ar trebui să aşteptăm ceva? Este un dar viaţa? După viaţă urmează moartea, însă invers poate fi posibil? Există o continuare a vieţii sau nu mai există nimic după moarte? Dar ca de obicei, prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri... sau poate că unele lucruri trebuie să rămână necunoscute.
Unii spun că viaţa ar trebui trăită, nu gândită, dar cum ar putea cei care se gândesc la existenţă să se desprindă de toate acele gânduri? Şi poate că cei mai trişti oameni sunt tocmai aceştia, iar cunoaşterea doare... aduce suferinţă.

Singurătatea şi Suferinţa

Poate este o viziune pesimistă sau poate realistă, însă singurătatea oare ar trebui să mai sperie atât de mult? Oricum fiecare este singur în felul său. Fiecare om se are mai întâi pe sine. Iar dacă vorbim despre lipsa oamenilor din jurul unui om, mai devreme sau mai târziu toţi ne părăsesc – fie nu se mai ţine legătura, fie oamenii se schimbă atât de mult încât nici măcar două persoane nu ajung să stea una lângă cealaltă şi intervine despărţirea sau divorţul, fie nu mai există pe pământ căci nu suntem nemuritori.
Cei care reuşesc să stea împreună o viaţă şi să se înţeleagă, sunt poate cei care suferă cel mai mult de singurătate sau au suferit cândva foarte mult din pricina ei şi au făcut tot posibilul să o înlăture. Cu toate acestea, despărţirea de un om tot se face - şi anume - prin moarte, chiar dacă în suflet, omul care ne-a fost alături va rămâne pentru totdeauna. Apoi, poate interveni o amară suferinţă, dar singurătatea se instalează automat. Fie acceptăm şi ne îndreptăm către alte lucruri care să mai dilueze starea, fie ne degradăm pe zi ce trece.

Fericire şi Tristeţe

Oare de ce poveştile cele mai frumoase de viaţă sunt în acelaşi timp şi cele mai triste sau chiar s-au născut dintr-o tristeţe? Poate că nu e nimic ciudat în asta... Din tristeţe se naşte fericire, din fericire se naşte tristeţe, din haos se naşte ordine şi invers şi astfel nu se poate una fără alta.
Există vreun om total fericit? Există om total nefericit? Desigur, sunt momente şi momente în viaţă şi sunt oameni care trăiesc mai mult în fericire sau mai mult în nefericire, însă niciuna nu este totală sau putem simţi o totală sau o puternică fericire sau nefericire care ne invadează fiinţa, dar nepermanent.

Un om bogat poate fi mai nefericit decât un om sărac. Totul se limitează la cât de mult ne permitem, către ce lucruri tindem şi dacă suntem capabili să le atingem. Şi totuşi, în lucrurile mici putem găsi fericirea, dar probabil uităm asta. Dar oare în lucrurile mici putem găsi şi tristeţea?!

Am mai scris un capitol şi am pătruns departe cu mintea, poate prea departe şi mă întreb ce rost a avut. Nu... nu prea cred că am rezolvat ceva... sunt doar filosofări.

duminică, 22 septembrie 2013

Tabloul

Pensule de diferite mărimi, şevalete de diferite mărimi, pânze, coli groase, câteva palete, culori şi culori, multe tablouri finalizate şi nefinalizate, dădeau impresia unei dezordini în atelierul pictorului. Nimeni însă nu se gândeşte că dintr-o dezordine de culori, pictorul poate crea cea mai frumoasă ordine, cea mai interesantă combinaţie de culori dând viaţă pânzelor.
Câteva culori posomorâte erau amestecate proaspăt pe o paletă. Pe şevaletul din dreptul ferestrei o nouă pânză era pregătită pentru a fi pictată, căci un nou tablou deprimant urma a fi adăugat în noua colecţie.
Sobrietatea şi melancolia erau pictate cu multă precizie de pictorul cuprins de energia anotimpului colorat dar trist, iar toate secretele lui le ascundea în acel tablou.
Pictorul suspina la fiecare strat de culoare aşezat pe acea bucată de pânză, dar nu dorea a se opri până când nu finaliza tabloul. Ştia de ce a ales să picteze atât de amar un peisaj de toamnă cu toate că ar fi putut să îi dea un ton mai vesel. Putea să alăture nuanţei predominante a peisajului măcar o nuanţă vie, lăsând privitorul să înţeleagă că speranţa este acolo sau putea să picteze altul nou. Dar nu putea...
Natura era plânsă. Ploaia se strecura pe galbenul întunecat şi pe vişiniul putred al frunzelor, până pe brunul scoarţei copacilor. Crengile se mişcau la comanda vântului şi îşi luau treptat rămas - bun de la frunze. Frunzele care cădeau, alergau haotic pe o potecă veche care şoptea poveştile de odinioară ale îndrăgostiţilor şi care le purta paşii, nepăsându-le de frig. Poveştile se trezeau mereu în fiecare toamnă, chiar dacă un strop de aer nou se făcea inevitabil prezent.
Iarba era plină de picăturile incolore, dând impresia unui luciu şters pe fundalul unui verde cuprins de gri. Florile aveau petale uscate şi odată cu acestea şi culorile erau crăpate, făcându-le inobservabile. Cerul era fără de soare, iar norii cenuşii  îl împânzeau. O ceaţă groasă acompania peisajul... Fiorii toamnei bântuiau prin întregul tablou, iar la privirea acestuia scria în fiinţă răceala.
Acela era un tablou aparte... Toată melancolia, toată tristeţea, tot griul erau expuse în acel tablou. Toată durerea, toată suferinţa era concentrată în cei patru pereţi ai lemnului ce înconjura pânza. Dar nimeni nu ştia că pictorul reda în tablourile sale exact ce simţea. Pe lângă măiestrie, pe lângă orele dedicate picturii, acolo era o parte din viaţa lui şi dorea a sfârşi durerea. Era încă un demon interior ucis într-un tablou.
În ziua în care colecţia a fost expusă publicului, soarele îşi revărsa razele peste tablouri. Era bizară acea lumină peste întunecatele culori... Pictorul îşi privea colecţia dintr-un colţ de muzeu surprinzându-se zâmbind. Se hrănea cu privirile curioase ale vizitatorilor şi simţea eliberarea ştiind că acum a pus capăt unei perioade negre, dar ştia că oricând poate reveni acea perioadă, pentru că nimic nu putea rămâne la fel.

marți, 10 septembrie 2013

Un Om

E un om format din multe visuri, idealuri, e un autocritic, autodidact şi analitic. Asta nu înseamnă ca e mai fericit şi nici că atinge perfecţiunea, doar tinde către ea.
E un artist. Valoros sau nevaloros, inţeles sau neînţeles, oricum nu contează, pentru că a ales să rămână mai mult în umbră. Nu are nevoie de prea mult public, ba chiar îl înspăimântă prea mulţi oameni sau îl obosesc. Majoritatea vor să afle ce se ascunde dincolo de cuvinte şi dincolo de culori. Nu e prea comunicativ. E un introvertit. Preferă să lase cărţile să fie cuvintele lui sau picturile să vorbească. E un artist complex, dar în niciunul dintre talente nu excelează încă sau preferă să creadă că nu a ajuns încă la apogeu şi că mereu va mai exista câte ceva de învăţat.
E un om cuprins deseori de singurătate. Era şi de aşteptat, nu!? Dar nu întotdeauna îi e prielnică singurătatea, pentru că în doze mari, îi pictează în fiinţă o tristeţe amară care se transformă în durere. Încep să-i amorţească mintea, simţurile şi un gol sufocant îi produce o ruptură, o uitare a ceea ce este.
E un om care greşeşte. Îşi reproşează, îşi spune că se putea mai bine, putea mai mult, însă o face pentru a se îmbărbăta şi a-şi aduce aminte ca data viitoare să fie măcar cu un pas mai bun.
E un om care suportă multe, e un luptător, chiar dacă mai şi pierde. Probabil dorinţa înflăcărată de a lupta e specifică oamenilor mai slabi, pentru că ei îşi doresc foarte mult să scape de slăbiciuni. Pe când cei care au totul, câştigă repede totul, fără a lupta prea mult.
E un om care găseşte trecutul dinainte de a se naşte o bucurie, pentru că poate afla cum a fost lumea atunci, poate afla ce a fost deja gândit.
E un om devotat frumosului şi detestă grotescul, pentru că nu poate găsi ceva frumos în el, ci o urâţenie ce nu merită a fi gândită prea mult. Însă găseşte frumosul într-o pată de cerneală împrăştiată pe o foaie, într-un drum plin de pietre şi noroi, într-o floare ofilită. Admite vagul şi abstractul. Sunt o forma de a linişti mintea, sunt o forma de a da frâu liber imaginaţiei.
E un om care priveşte ploaia, iarba, luna cu ochi contemplativi. În picăturile incolore, în cromatica ierbii şi în misterioasele forme ale lunii, găseşte o oază de evadare, de libertate. E o evadare care nu durează foarte mult şi la sfârşit se dovedeşte amăgitoare, dar se mulţumeşte şi cu atât, cu acele câteva clipe.
Picăturile de ploaie îl fac să creadă că păcatele îi sunt spălate sau că se purifică, dar îl fac să se gândească şi la o plimbare, la eventuale clipe dulci trăite alături de persoana iubită. Mirosul de pământ umed îi crează fiori de tristeţe şi bucurie în acelaşi timp. Ciudată stare... Iarba, indiferent în ce stadiu îşi are verdele, îl face să se gândească la existenţă. Iar luna, pe cât e de frumoasă şi romantică, îl face să simtă şi apăsare.
E un om care trece iubirea mai întâi prin filtrul minţii şi dacă a trecut de minte, abia apoi trece şi în inimă. E un om care iubeşte ori nu iubeşte. Iubirea este sau nu este. O acceptă pe cea totală. Ar vrea să creadă că iubirea e infinită, însă nu e foarte sigur...
E un om care nu priveşte într-un singur mod lucrurile. E un cercetător perseverent. Caută soluţii, deoarece consideră că orice problemă are şi o rezolvare. Şi chiar dacă soluţiile nu le descoperă prea repede şi întârzie să apară, el nu încetează a le căuta, chiar dacă îi poate lua luni, ani sau o viaţă întreagă..
E un om care nu refuză realitatea, chiar dacă uneori e dureroasă. Nu se poate minţi. Şi chiar dacă e un visător înrăit, el e un visător care doreşte a scoate din minte visul şi a-l proiecta în realitate. A visa şi atât, e o pierdere de timp.
E un om care se simte uneori bătrân, cu toate că e încă tânar, chiar prea tânar, iar mintea începe să îl doară. Se simte bătrân, pentru că a ajuns să cunoască foarte multe, chiar mai multe decât a crezut vreodată. Ştie că o minte mai puţin solicitată, cunoaşte mai puţine şi nu doare. Dar cu toate că unele gânduri sunt mai greu de dus şi ar fi preferat să nu le cunoască, merge mai departe.
E un om care cunoaşte durerea. O înţelege. I-a simţit ascuţişul de multe ori. Durerea doboară omul atât fizic cât şi psihic.
E un om care conştientizează că timpul nu îi este etern. Conştientizează că oricând poate sfârşi. Conştientizează că poate muri în tristeţe sau în fericire. Poate muri împlinit sau neîmplinit. Poate muri împăcat sau neîmpăcat cu sine.
E un om care găseşte tăcerea ca fiind primul pas spre gălăgie, spre intensificarea gândurilor şi găseşte uneori tăcerea mai bună decât oricare alte cuvinte.
E un om care ştie că el singur se poate construi. Ce materiale va folosi?! Depinde pe care le va alege, căci nu toate pot fi bune.
            E un om care găseşte toamna ca fiind anotimpul potrivit stărilor sale, anotimpul potrivit cu ceea ce este – tristeţe, durere, melancolie, iubire, culoare, poezie, regăsire, meditaţie.
            Oricum ar fi... mai mult pesimist sau mai mult optimist, mai mult trist sau mai mult fericit, cu trăiri multe sau cu trăiri puţine, cu oameni mulţi sau puţini pe lângă el, cu o poveste de viaţă simplă sau tumultoasă, uitat sau nu, e un om care nu încetează a gândi...

E un om...

duminică, 8 septembrie 2013

Luptă Interioară

Într-o noapte de toamnă aparent tăcută, mi-am repetat în minte câteva sunete joase şi înalte. Peste un timp, am constatat că în minte un ecou format din sunete ca de vânt îmi cânta, iar sunetele încercau disperate să-mi transmită ceva - erau sunetele trezirii conştiinţei. Era ceva profund în noaptea aceea...
La început m-am simţit uşor dezorientată. Corpul se balansa confuz, presimţind imprevizibilul. Ochii se mişcau dintr-un loc în celălalt, chiar dacă erau mişcări inutile prin întuneric. Dar schimbările nu se opreau şi observam că întunericul nu-mi mai era înspăimântător ca altădată.
Puteam umbla prin întuneric ca pe timp de zi. Nu-mi mai era frică de rătăcire, pentru că eram mult mai sigură pe mine, iar gândurile negre se rupeau unul cîte unul din minte.
Situaţiei prezente îi făceam o nesfârşită analiză. Şi îmi plăcea ce descopeream – un licăr ce speram că se va transforma treptat într-o lumină intensă. Totul era mai coerent. Amintirile chinuitoare se risipeau şi aveau prioritate amintirile dulci, aşteptate de prea mult timp.
Percepând schimbarea, la început chipul îmi era inexpresiv neştiind dacă visez sau trăiesc realitatea, dar totul avea să se schimbe când un mic zâmbet începea a se schiţa mai întâi într-un colţ de gură, apoi şi în celălalt. Inima îşi porni dansul, semn că a ajuns până la ea zâmbetul.
Mai târziu, am dat drumul unui suspin, eliberându-mi fiinţa de tot ce trăisem până atunci – beznă, incertitudini, lacrimi.
Acum ştiam ce voiam. Voiam sa mă desprind de nemărginita înlăcrimare. Voiam sa parcurg drumul cel bun. Voiam sa nu mă mai înspăimânt, pentru că m-am înspăimântat destul. Voiam ca aspiraţiile să fie duse până la capăt. Voiam... eliberarea.

Mi-au mai rămas cicatricile, fiind semnele că acolo, cândva, s-a dat o luptă interioară...

joi, 5 septembrie 2013

Deşteptare


Şi nu schimbăm nimic, ne place să uităm,
Mai trece o zi şi nu mai sperăm,
Şi încă un strat de praf se depune,
Peste minte şi suflet, peste lume.

Credem orice, chiar şi-un teanc de minciuni,
Ne pierdem pe drum, ani, zile sau luni,
Căutăm vinovaţi după ce distrugem tot ce-am avut,
Mergem mai departe, dar nu ştim pe ce drum.

Trăim în nepăsare, cu gânduri barbare,
Rătăcim o viaţă şi-ajungem la disperare,
Dar uităm că timpul pentru om se scurge, n-aşteaptă,
E trist dacă sfârşitul vieţii ne deşteaptă.


miercuri, 4 septembrie 2013

Personalitate. Fericire. Optimism si Pesimism


  • Despre personalitate
Una dintre cele mai dificile cunoasteri, este cunoasterea autentica a unei persoane. De multe ori, se intampla ca interiorul sa fie unul, iar exteriorul sa il afisam ca fiind altul - nu ca si interiorul; cele doua parti se contrazic. Intrebarea este... pana cand?!
Daca stii cine esti si iti place cine esti, atunci esti in armonie cu tine insuti si ti-ai dat voie sa fii exact ceea ce esti. Este esential a sti cine suntem. Si aici vorbim despre personalitate - mai exact - despre calitatile morale si intelectuale cu care este inzestrata o persoana. Personalitatea cuprinde a sti ce ne place, ce nu ne place, descoperirea talentelor, vocatiei. Ar trebui valorificat ceea ce stim sa facem, pentru ca tot ce stim, face parte din noi si ne definesc. Din pacate, nu toti se cunosc sau daca se cunosc, renunta la propria cale, la propriile visuri, pentru a le indeplini probabil, pe ale altora.
Acceptarea a ceea ce este cu adevarat o persoana sau ceea ce simte ca este, presupune respect fata de sine, renuntarea la mastile sociale, renuntarea la falsitate. Daca o persoana prefera sa fie ceea ce nu este, pentru ca altii vor sa fie intr-un fel anume sau imprejurarile o fac sa devina ceea ce nu este, atunci inseamna ca prefera sa se minta de una singura.
Desigur, exista si episoade in viata in care nu mai stim cine suntem. Plutim intr-o incertitudine existentiala, intr-o ratacire cauzata de o tristete, de un lucru coplesitor sau poate o dezamagire, insa de obicei, toate acestea sunt trecatoare si revenim la starea de normalitate.
Cu toate ca fiecare are propria personalitate, omul este supus procesului schimbarii. Altii aleg sa se schimbe mai mult, altii mai putin. Cum, ce si cand alegem sa facem schimbarile, depinde de fiecare in parte. Dar cel mai important este ca aceste schimbari sa fie prielnice si sanatoase.

  • Despre fericire 

Fericirea se presupune a fi o stare de multumire, o satisfactie, o implinire. O stare care poate aparea brusc, ori putin cate putin. Nu cred ca exista om care sa nu fi intalnit fericirea.
Dar ca orice fenomen, lucru si fericirea are un inceput si un sfarsit, apoi inca un inceput si un sfarsit, pentru ca nu putem trai doar pentru o singura data fericirea si nici o singura forma de fericire.
Fiecare este liber sa isi masoare fericirea in ce considera. Ea poate fi o floare, poate fi placerea de a privi cerul si pamantul, poate fi familia, prietenii sau animalele, fericirea poate fi tocmai existenta propriei persoane - esti fericit ca ai primit viata-, etc. Insa este cert - fericirea unuia nu inseamna ca este neaparat aceeasi fericire si a altuia.

Cat de mult sau cat de putin simtim fericirea? Ajungem la gradul cel mai inalt de fericire?

Nu se stie care este gradul cel mai inalt, dar stim ca fiecare isi impune care este pentru el cel mai inalt grad de fericire si stie ce trebuie facut ca sa il poata atinge. Poate reusi sa ajunga acolo sau poate sa nu ajunga. Poate cere prea mult sau poate prea putin din fericire, insa indiferent cat cere, important este sa reuseasca sa o atinga, astfel incat sa se poata declara fericit. 

  • Despre optimism si pesimism

Omul nu poate fi mereu pesimist si nici mereu optimist, doar balansam intre cele doua. Atunci cand balanta uneia dintre cele doua se inclina prea mult, atunci se atinge punctul critic. Atat pesimismul cat si optimismul exagerat nu sunt bune.
Optimismul este opusul pesimismului, iar el presupune o viziune pozitiva asupra vietii, insa chiar si o astfel de viziune poate aduce dezamagiri la un moment dat. Dintre cele doua, se presupune ca cel mai grav ar fi pesimismul.
Pesimismul apare atunci cand moralul este scazut, cand privim cu neincredere viata, apare atunci cand intampinam o problema sau un cumul de probleme si tindem sa vedem lucrurile in negru.
In realitate, lucrurile nu sunt in totalitate asa de rele precum par sau nu pot ramane asa pentru totdeauna, pentru ca pot fi rezolvate. Si chiar daca raman, putem sa ne desprindem de ele daca avem suficienta vointa si sa urmam o alta cale care ne este prielnica, pentru ca omul poate alege. Conditia in care se afla fiecare, denota alegerea pe care a facut-o.
Cu cat ramanem mai mult in atitudinea negativista, cu atat mai greu ne desprindem de ea, iar energia este consumata  in loc sa fie alimentata.

          Prin urmare, fiecare om are puterea de a alege, iar din personalitatea acestuia deriva si celelalte stari (fericirea, tristetea, optimismul, pesimismul, etc.). Fiecare poate alege, chiar si personalitatea (nu o urmeaza pe a lui, ci pe a altuia) cu toate ca este posibil sa nu-i aduca vreun beneficiu, dar se poate spune ca a ales, indiferent ce a ales.


marți, 3 septembrie 2013

Sentimente Rosii

Isi infasura cearsaful de jur imprejurul corpului. Pasi apoi agale pe podeaua rece. Deschide fereastra cu ochii intre – deschisi si lasa parfumul tare al diminetii sa ii alinte simturile. Privea cu calm catre coroanele copacilor si analiza fiecare miscare leganata. Isi imagina ca pluteste in adierea vantului...
El statea la marginea patului si o privea in lumina soarelui ce inunda  placut camera. Parul fluturand, conturul gatului, al sanilor, al bratelor, al coapselor, la un loc cu cearsaful asezat usor neglijent pe trup, o faceau sa para o zeita... o zeita venita din razele soarelui.
Constient ca avea sa strice din acea imagine mirifica, pasii il indreptau catre ea. Ii sopti cat era de frumoasa, apoi ii mangaia lin umerii cu varful degetelor, in timp ce ea se delecta. Peste cateva clipe, ea isi intoarse chipul catre el si incepu sa ii sarute buzele moi minute in sir.
Ochii le sclipeau si mai puternic in lumina soarelui, iar mainile lor se plimbau suav in atingeri ce trezeau fiori puternici si care se transformau apoi in imbratisari pline de iubire; nu faceau decat sa isi indeplineasca dorinta arzatoare din inimi.
Imbratisarile se repetau, sarutarile se repetau, iar intr-un moment in care nimic nu mai conta, decat dragostea ce venea din interiorul fiecaruia, cearsaful aluneca de pe trupul ei. Fiecare parte a trupului se descoperea, iar pielea ei stralucea. Sanii erau lipiti de pieptul lui, iar picioarele ii inconjura talia. Se lasa pe spate simtind cu adevarat ca pluteste, gustand din dulcea prajitura a iubirii.
Cearsaful era fara forma asa cum era intins pe podea. Parfumul ei, caldura ei, mai avea sa ramana pret de cateva minute in tesatura, caci caldura avea sa se risipeasca, iar cearsaful avea sa devina rece.
Dar toata caldura ei ramanea mereu pentru el, iar toata caldura lui ramanea mereu pentru ea. Se pretuiau enorm. Din ziua in care s-au gasit, iubirea lor nu s-a racit, pentru ca nu permiteau dizolvarea sentimentelor. S-au cautat mult timp, iar ca sa piarda ceea ce aveau, ar da nastere unui imens gol in fiinta. Nu doreau sa traiasca in fiorii reci ai vietii, ei se scaldau mereu in cuvinte doar de ei intelese, inspirau mireasma iubirii, se hraneau cu dulceata ei si stiau a trai in sentimente rosii.

duminică, 1 septembrie 2013

Decor Autumnal


Frunze roşcate pe crengi şi cer plumburiu,
Anunţă venirea tomnaticului.
Florile sunt triste şi mute,
Curând, nu vor mai fi parfumate.

Agonic toamna dansează,
Copaci şi păsări realizează,
Că e începutul sfârşitului,
Nimic nu e sortit infinitului.

Decor ruginiu şi şoapte reci de vânt,
Mă fac să nu mai spun minţii niciun cuvânt.
Mă plimb pe străzile amorţite şi vechi,
Şi simt în tălpi asfaltul şi griul lui in ochi.

Mişcările seci şi amorţite ale toamnei,
Îmi trasează pe piele atingeri.
Pe alei e un iz de fior,
Iar oamenii se strecoară repede prin decor.