joi, 26 septembrie 2013

Filosofări sau În Abisul Minţii


Sunt o carte. Am două coperţi şi un cuprins format momentan din câteva capitole, căci sfârşitul meu încă nu e aici şi nici nu vreau să ajung la el - pentru că e mult prea devreme - dar sunt conştientă că voi avea un sfârşit. Acum, în această carte, la acest capitol, nu mai pot scrie ceva dulce şi frumos, pentru că viaţa nu arată întotdeauna ca în filme, iar dragostea nu arată întotdeauna ca în versurile poeţilor.
Raţiunea îşi începuse protestul mai demult, dar preferam să o evit, să mă mint sau să uit. Într-o seară de toamnă, mi-am răscolit conştiinţa, mi-am răscolit întreaga fiinţă şi pentru prima dată am început să mă gândesc cu adevărat la mine, la ceea ce sunt. Mi-am dat întâlnire cu propriul Eu. Nu mai aveam nevoie de păreri fără o bază solidă, nu mai aveam nevoie pentru moment de exteriorul ce mă transformase prea mult şi poate prea rău, nu mai voiam poveşti ireale.
În acea seară, m-am izolat într-un colţ al meu. Draperiile fluturau în dansul vântului, dar adoram mişcarea, pentru că mă introducea mai uşor în căutare. Fotografii făcute cu ochii minţii zăceau prăfuite de atâta uitare în mine. Aşa m-am descoperit - printre acele fotografii - în liniştea mea interioară. Descoperisem că mi-am ascuns gândurile sau le blocasem, aşa că le-am aliniat. Le-am selectat doar pe cele pure şi adevărate, căci doar ele puteau rezista, doar ele mă descriau.
Şi poate trăiesc doar ca să gândesc – nu ştiu – dar nu mă mai pot evita. Mi-am adus aminte de tot ceea ce îmi place să creez, de ceea ce îmi dă o mulţumire de sine. Printre atâtea gânduri mi-am adus aminte că pot iubi şi aş vrea să cred că iubirea nu are margini. Însă chiar şi iubirea o gândesc... O fi bine, o fi rău...
Am pătruns în această călătorie, însă nu am putut să mă opresc aici, cu toate că mi-am răspuns unora dintre întrebări. Avertizările erau în zadar pentru mine şi am mers mai departe în abisul minţii, căci se întrezăreau alte întrebări.
Cine pătrunde în abisul minţii cu siguranţă va fi convins că viaţa e un paradox... şi nu te găseşti doar pe tine, ci găseşti toate bunele şi relele vieţii.

Viaţa e un paradox

Poate că nu mulţi se gândesc asupra vieţii şi chiar nu se obosesc să-şi adreseze întrebări, să descifreze, însă cei care o fac, o fac pentru că e în firea lor să observe atât de multe în jur, să caute şi cu siguranţă nu le este uşor să ducă unele gânduri. Ei văd toate părţile problemei şi le analizează.
De ce a trebuit să existe fiinţa umană? De ce a trebuit să ne naştem şi fiecare om să o ia de la zero? Şi învăţăm, învăţăm, iar unii dintre oameni devin inventatori care ajută mai mult sau mai puţin la calitatea vieţii.
Şi totuşi, de ce toate acestea? De ce atâtea când oricum într-o viaţă nu vom ajunge să le cunoaştem pe toate? De ce atâtea când din momentul în care ne naştem ne îndreptăm către moarte? Nu luăm nici bani, nici tot ce am învăţat, nici oamenii dragi cu noi. Cei mai norocoşi în cel mai fericit caz nu vor fi uitaţi...
Şi până unde vom evolua? Vom evolua atât de mult încât ne vom autodistruge? Cât de mult putem cunoaşte şi câte mai sunt de cunoscut?
Aşadar, care este rostul vieţii? Ce câştigăm după o viaţă? Sau nu ar trebui să aşteptăm ceva? Este un dar viaţa? După viaţă urmează moartea, însă invers poate fi posibil? Există o continuare a vieţii sau nu mai există nimic după moarte? Dar ca de obicei, prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri... sau poate că unele lucruri trebuie să rămână necunoscute.
Unii spun că viaţa ar trebui trăită, nu gândită, dar cum ar putea cei care se gândesc la existenţă să se desprindă de toate acele gânduri? Şi poate că cei mai trişti oameni sunt tocmai aceştia, iar cunoaşterea doare... aduce suferinţă.

Singurătatea şi Suferinţa

Poate este o viziune pesimistă sau poate realistă, însă singurătatea oare ar trebui să mai sperie atât de mult? Oricum fiecare este singur în felul său. Fiecare om se are mai întâi pe sine. Iar dacă vorbim despre lipsa oamenilor din jurul unui om, mai devreme sau mai târziu toţi ne părăsesc – fie nu se mai ţine legătura, fie oamenii se schimbă atât de mult încât nici măcar două persoane nu ajung să stea una lângă cealaltă şi intervine despărţirea sau divorţul, fie nu mai există pe pământ căci nu suntem nemuritori.
Cei care reuşesc să stea împreună o viaţă şi să se înţeleagă, sunt poate cei care suferă cel mai mult de singurătate sau au suferit cândva foarte mult din pricina ei şi au făcut tot posibilul să o înlăture. Cu toate acestea, despărţirea de un om tot se face - şi anume - prin moarte, chiar dacă în suflet, omul care ne-a fost alături va rămâne pentru totdeauna. Apoi, poate interveni o amară suferinţă, dar singurătatea se instalează automat. Fie acceptăm şi ne îndreptăm către alte lucruri care să mai dilueze starea, fie ne degradăm pe zi ce trece.

Fericire şi Tristeţe

Oare de ce poveştile cele mai frumoase de viaţă sunt în acelaşi timp şi cele mai triste sau chiar s-au născut dintr-o tristeţe? Poate că nu e nimic ciudat în asta... Din tristeţe se naşte fericire, din fericire se naşte tristeţe, din haos se naşte ordine şi invers şi astfel nu se poate una fără alta.
Există vreun om total fericit? Există om total nefericit? Desigur, sunt momente şi momente în viaţă şi sunt oameni care trăiesc mai mult în fericire sau mai mult în nefericire, însă niciuna nu este totală sau putem simţi o totală sau o puternică fericire sau nefericire care ne invadează fiinţa, dar nepermanent.

Un om bogat poate fi mai nefericit decât un om sărac. Totul se limitează la cât de mult ne permitem, către ce lucruri tindem şi dacă suntem capabili să le atingem. Şi totuşi, în lucrurile mici putem găsi fericirea, dar probabil uităm asta. Dar oare în lucrurile mici putem găsi şi tristeţea?!

Am mai scris un capitol şi am pătruns departe cu mintea, poate prea departe şi mă întreb ce rost a avut. Nu... nu prea cred că am rezolvat ceva... sunt doar filosofări.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Te ascult! :)