duminică, 8 septembrie 2013

Luptă Interioară

Într-o noapte de toamnă aparent tăcută, mi-am repetat în minte câteva sunete joase şi înalte. Peste un timp, am constatat că în minte un ecou format din sunete ca de vânt îmi cânta, iar sunetele încercau disperate să-mi transmită ceva - erau sunetele trezirii conştiinţei. Era ceva profund în noaptea aceea...
La început m-am simţit uşor dezorientată. Corpul se balansa confuz, presimţind imprevizibilul. Ochii se mişcau dintr-un loc în celălalt, chiar dacă erau mişcări inutile prin întuneric. Dar schimbările nu se opreau şi observam că întunericul nu-mi mai era înspăimântător ca altădată.
Puteam umbla prin întuneric ca pe timp de zi. Nu-mi mai era frică de rătăcire, pentru că eram mult mai sigură pe mine, iar gândurile negre se rupeau unul cîte unul din minte.
Situaţiei prezente îi făceam o nesfârşită analiză. Şi îmi plăcea ce descopeream – un licăr ce speram că se va transforma treptat într-o lumină intensă. Totul era mai coerent. Amintirile chinuitoare se risipeau şi aveau prioritate amintirile dulci, aşteptate de prea mult timp.
Percepând schimbarea, la început chipul îmi era inexpresiv neştiind dacă visez sau trăiesc realitatea, dar totul avea să se schimbe când un mic zâmbet începea a se schiţa mai întâi într-un colţ de gură, apoi şi în celălalt. Inima îşi porni dansul, semn că a ajuns până la ea zâmbetul.
Mai târziu, am dat drumul unui suspin, eliberându-mi fiinţa de tot ce trăisem până atunci – beznă, incertitudini, lacrimi.
Acum ştiam ce voiam. Voiam sa mă desprind de nemărginita înlăcrimare. Voiam sa parcurg drumul cel bun. Voiam sa nu mă mai înspăimânt, pentru că m-am înspăimântat destul. Voiam ca aspiraţiile să fie duse până la capăt. Voiam... eliberarea.

Mi-au mai rămas cicatricile, fiind semnele că acolo, cândva, s-a dat o luptă interioară...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Te ascult! :)