duminică, 22 septembrie 2013

Tabloul

Pensule de diferite mărimi, şevalete de diferite mărimi, pânze, coli groase, câteva palete, culori şi culori, multe tablouri finalizate şi nefinalizate, dădeau impresia unei dezordini în atelierul pictorului. Nimeni însă nu se gândeşte că dintr-o dezordine de culori, pictorul poate crea cea mai frumoasă ordine, cea mai interesantă combinaţie de culori dând viaţă pânzelor.
Câteva culori posomorâte erau amestecate proaspăt pe o paletă. Pe şevaletul din dreptul ferestrei o nouă pânză era pregătită pentru a fi pictată, căci un nou tablou deprimant urma a fi adăugat în noua colecţie.
Sobrietatea şi melancolia erau pictate cu multă precizie de pictorul cuprins de energia anotimpului colorat dar trist, iar toate secretele lui le ascundea în acel tablou.
Pictorul suspina la fiecare strat de culoare aşezat pe acea bucată de pânză, dar nu dorea a se opri până când nu finaliza tabloul. Ştia de ce a ales să picteze atât de amar un peisaj de toamnă cu toate că ar fi putut să îi dea un ton mai vesel. Putea să alăture nuanţei predominante a peisajului măcar o nuanţă vie, lăsând privitorul să înţeleagă că speranţa este acolo sau putea să picteze altul nou. Dar nu putea...
Natura era plânsă. Ploaia se strecura pe galbenul întunecat şi pe vişiniul putred al frunzelor, până pe brunul scoarţei copacilor. Crengile se mişcau la comanda vântului şi îşi luau treptat rămas - bun de la frunze. Frunzele care cădeau, alergau haotic pe o potecă veche care şoptea poveştile de odinioară ale îndrăgostiţilor şi care le purta paşii, nepăsându-le de frig. Poveştile se trezeau mereu în fiecare toamnă, chiar dacă un strop de aer nou se făcea inevitabil prezent.
Iarba era plină de picăturile incolore, dând impresia unui luciu şters pe fundalul unui verde cuprins de gri. Florile aveau petale uscate şi odată cu acestea şi culorile erau crăpate, făcându-le inobservabile. Cerul era fără de soare, iar norii cenuşii  îl împânzeau. O ceaţă groasă acompania peisajul... Fiorii toamnei bântuiau prin întregul tablou, iar la privirea acestuia scria în fiinţă răceala.
Acela era un tablou aparte... Toată melancolia, toată tristeţea, tot griul erau expuse în acel tablou. Toată durerea, toată suferinţa era concentrată în cei patru pereţi ai lemnului ce înconjura pânza. Dar nimeni nu ştia că pictorul reda în tablourile sale exact ce simţea. Pe lângă măiestrie, pe lângă orele dedicate picturii, acolo era o parte din viaţa lui şi dorea a sfârşi durerea. Era încă un demon interior ucis într-un tablou.
În ziua în care colecţia a fost expusă publicului, soarele îşi revărsa razele peste tablouri. Era bizară acea lumină peste întunecatele culori... Pictorul îşi privea colecţia dintr-un colţ de muzeu surprinzându-se zâmbind. Se hrănea cu privirile curioase ale vizitatorilor şi simţea eliberarea ştiind că acum a pus capăt unei perioade negre, dar ştia că oricând poate reveni acea perioadă, pentru că nimic nu putea rămâne la fel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Te ascult! :)