joi, 26 decembrie 2013

Mi-ai imprimat în suflet iubirea infinită



E noaptea în care s-a născut iubirea eternă
Şi toate florile şi-au revărsat aroma puternică.
Fericirea şi liniştea scrise în decor,
Ne-au întâmpinat cu patos, triumfător.

Mi-ai imprimat în suflet iubirea infinită
Şi am ştiut că te iubesc şi sunt iubită.
Ne-am ascultat dorinţele arzânde
Şi le-am împlinit sub cerul pictat cu stele.

Sub calda ta îmbrăţişare şi sub dulcele tău sărut,
Pustiul şi durerea au îngenunchiat şi-apoi au dispărut.
Nedespărţită de ochii tăi o zi şi-o noapte întreagă,
Iubitule, eu ştiu, tu ştii - e o iubire eternă, nu oarbă.

Gândul către tine niciodată nu l-am lăsat uitat...
Parfumul roşu de toamnă nu a fost tot ce mi-ai dat.
Nu am oprit nicicând iubirea sub clipele de dor
Am adus zâmbetele şi tot ce e frumos.

Mi-ai spus că vom da strălucire şi căldură nopţilor reci,
Mi-ai spus că vei fi aici când mă trezesc.
Îmbrăţişează-mă încă o dată şi cu drag cedez,
Sărută-mă încă o dată ca să fiu sigură că nu visez,
Iar eu îţi voi spune că sunt a ta pe veci...


Alesul

Ochiul tău la mine se întoarce,
Iar tu mă vezi cum te aştept
Cu braţele larg deschise,
Dorindu-mi să te strâng la piept.

Arcul buzelor tale,
O atingere a buzelor mele îmi cere...

Sub cerul aglomerat
De stele şi de stranii şoapte,
Noi ne sărutăm sub un copac,
Alunecându-ne cuvinte în tăcere.

Pleoapele nu doresc să se închidă,
Ne dăm mâinile şi plutim mut.
Inima nu cunoaşte secetă...
Te iubesc acut.

Am spart şi am topit ceasul
Într-un alt vis cu tine – alesul.


miercuri, 18 decembrie 2013

Nu mi-am dorit viaţa


Mă trezesc respirând sacadat şi ies pe balcon în grabă. Îmi las plămânii învăluiţi în mângâieri de vânt aspru -sufletul îmi este oricum prea obosit de atâta rece provenit din sufletele închise ale multor oameni - iar chipul atins de fulgi de zăpadă îmi readuce o stare veche, deprimantă.
 Să culeg o floare aş vrea – prilej de deconectare de la lume - dar câmpiile sunt demult adormite. Copacii îmi par himere şi mă întreb cum reuşesc să supravieţuiască gerului. Probabil copacii sunt mai puternici decât oamenii...
Un abur mi se plimbă pe retină şi realizez că intru încă o dată în meandrele conştiinţei. Întrebările existenţiale mi-au ocupat gândurile de mic copil. Atunci am simţit că sufletul meu nu îşi vrea trupul. Îl simţeam ca pe ceva distinct. Voiam să ies din mine, chiar dacă nu ştiam încotro s-o apuc. Cutremuraţi mi-au fost primii ani şi mi-am dorit să fi avut alte gânduri atunci...
În plâns mi-a fost fiinţa, căci timpul s-a jucat de multe ori cu mine. Partea lui malefică m-a lovit, dar am avut speranţa că binele va apărea. Ştiam că binele va putea şterge maleficul cu aura lui lucitoare, purificându-mi timpul. Dar timpul este inamicul numarul 1 al omului  şi cum el este limitat, nu vreau să am regrete atunci când moartea mă va anunţa că trebuie să părăsesc acest plan. Şi să plec de aici cu regrete, ar fi mult mai trist şi mult mai dureros decât moartea în sine.
Nu sunt un zid. De mine nu te vei lovi, pentru că nu mă vei observa uşor. Timpul mi-a dovedit că sunt aproape transparentă. Nu sunt un zid, căci nu sunt de piatră. Doar cuprinde-mi mâna sau îmbrăţişează-mă şi te vei convinge. Sau poate îţi va părea mai simplu să mă asculţi cum îţi vorbesc, dacă bineînţeles eşti interesat.
Dragă cititorule, eu nu mi-am dorit viaţa. Nu a fost alegerea mea. Unii spun că viaţa este cel mai frumos dar, altii, că e coşmar. Eu nu sunt de acord cu niciuna dintre aceste păreri. Şi chiar dacă viaţa nu a fost dorinţa mea, am încercat să mă cunosc, am încercat să aduc acel ceva propriei mele vieţi, am încercat să aduc tot ce mă reprezintă. Şi cum altfel ar veni fericirea... cum altfel să îţi iubeşti viaţa?! Adevărul este că viaţa trebuie modelată. Dar nu oricum, ci aşa cum ne dorim.
Nu cititorule, nu mi-am dorit viaţa, însă a trebuit să devenim cumva prietene, măcar bune dacă nu foarte bune. Dar iată-mă încă aici, printre oameni – mai mult sau mai puţin - alunecând printre aceste cuvinte care parcă nu au niciun sens, alunecând printre nori plumburii, alunecând în fiecare toamnă printre frunze de culori calde, privind haotic fiecare chip, aşteptându-mi amorul. Sunt doar un om care luptă pentru o viaţă mai senină. Îmi doresc linişte, iubire, un suflet căruia să-i povestesc sau să-i scriu tot ce simt până a doua zi dimineaţă...
Prieten bun, de mă vei citi, află visul meu: hai să ne suspendăm singurătatea atât cât vom putea şi hai să creăm împreună, cu mîinile şi cu sufletele noastre fericirea. Dând naştere picăturilor de fericire, poate - cine ştie - dacă vom aduna şi mai multe, vom ajunge să atingem apogeul fericirii. Şi astfel, poate voi iubi mai mult viaţa... viaţa pe care nu mi-am dorit-o.

marți, 17 decembrie 2013

Momentul Zero


Nu m-am vrut întuneric, nu m-am vrut nici umbră. Sunt lumină, pentru că asta ştiu să fiu, vreau să fiu. Umbrele nu-mi plac. Sunt nehotărâte. Nu dezvăluie nici lumina, nici întunericul. Însă întunericului i-aş mai da o şansă...
Iubesc noaptea, de la începutul ei – amurgul, până la sfârşitul ei – zorii. În amurg se naşte romantismul. Iar romantismul se intensifică cu fiecare treaptă ce duce spre şi mai întuneric.
În noapte s-au născut cele mai multe poezii, cele mai frumoase texte. Şi-am scris mult, cum nu mi-am imaginat vreodată... În noapte am ştiut cel mai bine să îţi scriu versuri în roşu. Vara - la lumina lunii, iarna – la lumina blândă a lumânărilor. Tot atunci, am descoperit că dorul se dizolvă în scris, chiar dacă incomplet. Însă nu... nu şi iubirea.
Urăsc şi iubesc noaptea în acelaşi timp atunci când te visez. Şi câte vise... Speram să fie adevărate, dar dimineaţa îmi dovedea că am avut încă un vis frumos cu tine, ce îmi lăsa un gust dulce, apoi îmi lăsa treptat uitarea. Însă nu... pe tine nu te uit.
Iubindu-ţi fiinţa, aştept cu drag clipa, aştept privirea, aştept îmbrăţişarea, mângâierea, aştept acel moment zero, în care timpul se va opri. Ştiu asta, presimt...


sâmbătă, 14 decembrie 2013

Duzina de cuvinte - Cuvintele


Fiecare cuvânt
pleacă dintr-un gând...
Iar paginilor albe le place a fi zugrăvite
cu litere mici sau mari, lipite în cuvinte.

Cărţi proaspăt ieşite de sub tipar
aşteaptă o nouă atingere
şi o pereche de ochi pentru a fi citite.

Un cuvânt rece s-a falit...
S-a spart ca gheaţa
pe pârtia infinită a minţii,
regretând că a măsurat greşit distanţa
şi întrebându-se dacă nu i-a fost trasă la sorţi viaţa.

Un cuvânt cât un panda de gras
A alunecat şi a căzut în nas.
Nu s-a mai ridicat
Căci greutatea nu l-a ajutat.

Un cuvânt mai zglobiu s-a lăsat jucat
Între mâini calde de copii de şcoală.
Era tare amuzant...
Nimeni nu putea să-l părăsească.

Un cuvânt groaznic
S-a ascuns într-un sac.
Prins printre boabe de nimic,
Considera că nu merita ascultat.

Un cuvânt plin de dragoste
Şi-a jurat că nu o să mai aştepte.
A îndrăznit să iasă din suflet
Căci nu voia să mai sufere.


Alte jocuri din cele 12 cuvinte găsim aici.

joi, 12 decembrie 2013

Echilibristică într-un pahar cu vise


Vis alb-negru, colorat,
Vis luminos sau întunecat,
Vis în vis şi experienţe nebune
Sau poate doar închipuiri, umbre.

Vise repetate sau cam întârziate
Vise ce par cumplit de adevărate,
Dar visele în echilibru nu pot să le păstrez...
Azi am un vis magic, mâine un coşmar parcă etern.

Întrebări mă frământă la fiecare vis...
Am sau nu ochiul închis?
Cine poate să îmi spună
dacă am văzut o altă lume?
Şi oare chiar m-am întâlnit cu tine?
Sau e doar o altă dorinţă ascunsă
ce aşteaptă a fi ruptă
din paharul cu vise mult prea multe?

miercuri, 4 decembrie 2013

Un gând către tine

După ore întregi de lectură, mi-am surprins brusc gândul la tine - ca şi cum te-aş fi uitat o eternitate - iar toate cărţile din jurul meu, nu mai prezentau un punct de interes. Priveam fix spre tabloul de pe perete, dar nu analizam tabloul în sine ci îmi imaginam cum orizontul se afişa în faţa mea şi aşteptam să apari. Dar gândurile duc departe...
Îmi imaginam o seară de început de vară. Amândoi ne plimbam printr-o grădină plină de cireşi. Cireşele îmi păreau inimi, iar asta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva ne aflăm pe un tărâm al iubirii. Ne jucam precum doi copii, alergând printre copaci, realizând că nu ne-a părăsit latura copilăroasă... Mă ascundeam de tine şi speram să nu mă prinzi, dar niciodată nu câştigam. Mă prindeai de fiecare dată, iar braţele tale mă cuprindeau ca un cerc şi îmi spuneai că nu mai am voie să ies; astfel, se dădea o adevărată luptă pentru mine, căci evadarea se dovedea dificilă.
Şi tot jucându-ne, timpul trecea, iar soarele începea să îşi cheme apusul. Împreună am cules câteva cireşe şi am pornit către un vârf de deal ca să îl privim cum este înghiţit de un alt deal. Dar mie îmi plăcea să privesc apusul prin ochii tăi căprui strălucitori... Şi ce frumos îţi mângâia chipul... Când ai realizat că te privesc, ţi-ai mutat privirea asupra mea. Voiam să îmi ascund privirea, dar era prea târziu. M-ai prins, iar un fior dulce simţeam cum îmi străbătea trupul. Ne priveam ochi în ochi şi îmi doream să opresc acel moment pentru totdeauna. Apusul să fie etern, tinereţea să fie eternă, iubirea să fie eternă...
 Fără să mai clipesc, te-ai apropiat şi mai mult de mine. Am închis ochii. Mâinile tale îmi cuprindeau fin umerii dezveliţi, apoi ai început să mă săruţi. Pe buze, pe  gât, pe umeri şi invers. Sub atingerea buzelor tale şi sub atingerea mâinilor tale, pielea a început să tremure de emoţie. Când am realizat că a trecut mult timp, am deschis ochii şi din nou am privit ochii tăi. Am constatat că apusul se pierdea, dar nu şi strălucirea din ei.
Deodată, o carte a căzut. Şi prin căderea ei zgomotoasă, gândul s-a oprit. Mi-am luat privirea de la tablou şi îmi părea că am citit o poveste dintr-o altă carte. Ridic cartea, zâmbind că am avut un astfel de gând; un gând frumos, un gând către tine...

duminică, 1 decembrie 2013

Imaginaţie Funestă


Soarele era stors de căldură si de raze...
Trupurile se-ntorceau şi nu-nţelegeau neaşteptata moarte.
O voce spartă se chinuia să se adune în cuvinte inteligibile,
Iar un înger încerca să ajungă la lumină despărţind cerul cu aripile.

O zeiţă îşi împletea părul imens în formă de frânghie
Şi se agăţa de un nor plin de cenuşă ruginie.
Dar cădea într-o mare neagră şi suspina...
Cândva lumina lunii o lua de mână, o salva.

Un măr putred stătea agăţat de o stea,
Iar un om încă viu încerca să îl ia
Dar pământul se mişca şi îi aluneca de sub picioare...
Omul zbiera şi se întreba de ce oare...

Umbrele se stingeau în alte umbre
Şi-n alte mii de sunete lugubre.
Timpul amar era blocat în toate sufletele
Care şi-au pierdut surâsul, sentimentele.

Misterul şi bizarul se auzeau de peste tot,
Iar omul încerca acum să fie alergător.
Era prea lipsit de speranţă, iar mintea nu-i mai făcea faţă.
Omul şi-a dat seama că e legat doar de un fir de aţă…



Urmă de toamnă


Îmi duc chipul către cer,
Dar soare nu-i, îi ger.
Îmi duc chipul către pământ,
Dar florile s-au stins, în vânt...

Se-nfăţişează pe cerul închis o lună amară...
E semn că urmează cumplita iarnă.
Copacii sunt atât de goi şi par atât de singuri,
Iar oamenii aleargă pe străzi uşor nesiguri.

Mă plimb şi mă simt ieşită din peisaj...
În inimă, mângâierea toamnei încă o mai am.
E rece, dar gândul meu departe zboară,
Către o altă lume mult mai caldă.

O frunză galben-putreziu îmi aminteşte
Că toamna a fost... nu mai este...
Acea frunză rătăcită şi-amorţită,
O ultimă urmă de toamnă purta lipită.