marți, 17 decembrie 2013

Momentul Zero


Nu m-am vrut întuneric, nu m-am vrut nici umbră. Sunt lumină, pentru că asta ştiu să fiu, vreau să fiu. Umbrele nu-mi plac. Sunt nehotărâte. Nu dezvăluie nici lumina, nici întunericul. Însă întunericului i-aş mai da o şansă...
Iubesc noaptea, de la începutul ei – amurgul, până la sfârşitul ei – zorii. În amurg se naşte romantismul. Iar romantismul se intensifică cu fiecare treaptă ce duce spre şi mai întuneric.
În noapte s-au născut cele mai multe poezii, cele mai frumoase texte. Şi-am scris mult, cum nu mi-am imaginat vreodată... În noapte am ştiut cel mai bine să îţi scriu versuri în roşu. Vara - la lumina lunii, iarna – la lumina blândă a lumânărilor. Tot atunci, am descoperit că dorul se dizolvă în scris, chiar dacă incomplet. Însă nu... nu şi iubirea.
Urăsc şi iubesc noaptea în acelaşi timp atunci când te visez. Şi câte vise... Speram să fie adevărate, dar dimineaţa îmi dovedea că am avut încă un vis frumos cu tine, ce îmi lăsa un gust dulce, apoi îmi lăsa treptat uitarea. Însă nu... pe tine nu te uit.
Iubindu-ţi fiinţa, aştept cu drag clipa, aştept privirea, aştept îmbrăţişarea, mângâierea, aştept acel moment zero, în care timpul se va opri. Ştiu asta, presimt...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Te ascult! :)