marți, 28 ianuarie 2014

Continuu şi Constant

Suntem în 28, sfârşit de ianuarie, şi s-a lipit frigul de mâinile mele, dar nu îmi pasă, îţi scriu din nou, printre sorbiri de cafea dulce-amăruie, pentru că simt cum timpul mă apropie de tine. Îţi scriu pe o foaie mare - ca să fiu sigură că încape tot ce vreau să îţi spun - creionând gândurile pe fiecare rând, încercând să mai deschid încă o dată cartea inimii mele - tărâmul cu sentimente născute uşor la întâlnirea literelor tale. Îţi scriu cu litere bucuroase, netremurate - în ciuda frigului - de zici să sunt pictate, ascunzând clipe deblocate în tăcere, ce doar tu poţi să le înţelegi. Îţi scriu, impregnând în foaie îndrăgostitele atingeri şi privirea mea dătătoare de soare. Îţi scriu, aşa cum ştii deja, parcurgând toată fiinţa mea, scoţând fiecare sentiment din piele, din gene, din răsuflare.
Constat că îmi eşti continuu şi constant, iar gândurile mele către tine nu au viaţă scurtă, nu le-am oprit, ca mai apoi să mă gândesc dacă să le repornesc sau să le şterg. Îţi simt buzele, ce-ţi sunt scăldate în parfumul cu note lemnoase de cedru şi mosc; îţi simt mâinile elegant de masculine şi călduroase, plimbându-se pe trupul meu poate prea alb, cu vene uşor vizibile, creându-se uşor turgescenţa lor la atingerea perpetuă. Îţi simt sclipirea zâmbetului în dimineţile ploioase, ce înlătură orice urmă de confuzie, de greutate, de spleen şi de iluzie. Îţi simt odihna printre inspiraţii şi expiraţii, apropiindu-mă de pieptul tău, încolăcindu-mi apoi tot corpul de al tău, neopunându-te atingerilor mele, simţindu-le până în tălpi. Eşti tu oare iubirea mea indisolubilă? Am simţiri de acest fel... căci se aşterne un ansamblu de trăiri, nedizolvarea, gradul superior.
Am uitat de frig... Iarna se pierde pe această foaie stanţată cu litere calde, iar fulgii de zăpadă prevestesc o noapte albă. Tu eşti vinovat, îmi hrăneşti dorinţa continuu şi constant, îmi deschizi gândurile şi mi le umpli cu o licoare dulce - balsam pentru inimă şi suflet. Sentimentele mi le-ai crescut cu vorbele sufletului tău, ţinându-le la distanţă de smoală.
Eu nu mă sting în lăsarea nopţii şi nu sunt o stea căzătoare, izbindu-mă de aer în zborul rece şi dezintegrându-mă în particule de praf, sfârşind poate pe un dulap. Eu ard... Ard, nepermiţând despărţirea, nepermiţând violetului să se împrăştie în mine.
Ochii tăi, mâinile tale, zâmbetul tău, cuvintele tale, forma de trup întipărită adânc în minte, chipul visat şi răsvisat, toate sunt de neconfundat şi de neînlăturat, pentru că îmi eşti continuu şi constant.

luni, 27 ianuarie 2014

În Aburul Conştiinţei Tale


Lumina afumată de ceaţă nu era o altă visare,
M-am lăsat cuprinsă în aburul conştiinţei tale.
Mi-ai arătat constelaţia ta cu fotografii, litere prăfuite pe rafturi,
Şi-un cântec suspendat de portativul cu dese noduri.

Mi-ai arătat podul tău de gheaţă pe care mai aluneci,
Mi-ai arătat nopţile cu somnul neînceput, gânduri.
Mi-ai arătat că lumea e compusă din multe cioburi,
Care se numesc frici, reziduuri, doruri.

Mi-ai arătat sârmele ce-ţi înconjurau strâns inima,
Mi-ai arătat timpul în întuneric şi redutabila singurătate,
Tulburarea căldurii şi încrederea puternic ştearsă,
Ce ţi-au obturat inima, devenind inoperantă.

Nu m-am speriat dincolo de pupilele tale pierdute,
Dincolo de umbrele trasate de pe chip, de clipele izbite.
În tine, în glasul tău deshidratat, în noaptea ta,
Sunetul dezordonat, în descreştere observam că se lăsa,
Iar când mâna ta m-a mângâiat repetat pe creştet,
Am ştiut că poţi cunoaşte întunericul incandescent.

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Şoapte Stinse

Luna s-a stins la marginea cerului, iar odată cu ea – şi cărbunele care ardea mocnit în mine. Am vărsat cărbunele stins din mine şi am colorat visul incolor, începând din momentul în care am ştiut că nu te aştept în van. M-am încălzit cu apusul mai mult ascuns şi-ncet am observat că a mai trecut un minut, o oră din viaţa prea puţin cunoscută – a mai trecut un gând către tine prin mine, ca un impuls electric printr-un telefon plin de dorinţă.
Eu nu mă tem şi nu te teme nici tu, ce nu cunoaştem nu ne poate răni şi chiar dacă viitorul rămâne o enigmă, noi suntem certitudinea. Îmi vând visele pentru o secundă de realitate şi oricât de multe aş vinde, când te privesc, am şi mai multe. Iar fiecare secundă cu tine pare un infinit în sine, un univers microscopic în care fiecare celulă din mine tânjeşte după tine. Însă nu te îngrijora, nu voi dezvolta dependenţa de tine – există deja, aşa cum Luna are nevoie de Soare pentru a străluci.
Dacă ai şti cât de mult mi-am dorit să ne îmbrăţisăm buzele, încet, punând timpul în aşteptare şi creând foşnetul sentimentului exaltat... Dacă ai şti cât de mult te-am aşteptat şi cât de mult te-am dorit... Toamnă după toamnă am sperat să apari. De aceea mi-a fost uşor să îţi răspund chemării, să te recunosc, căci şi tu mă căutai neîncetat printre frunze, printre raze de amurg, printre mulţi ochi străini. Toamna încă mai deapănă poveşti despre noi şi ne ascunde paşii în frunzele ei, indiferent dacă sunt reci şi uscate ori calde şi revene.
Acum pot să te respir... geană cu geană, parte cu parte, literă cu literă. Oftatul duios se impregnează fin în pielea noastră, ca efectul iubirii din noi, a conştientizării existenţei noastre singulare, a realului contopit sau a visului împlinit în doi. Îmi place să îţi privesc pupilele – oglinda sufletului tău – şi să îţi mângâi fruntea purtătoare de gânduri vechi şi noi. Îmi place să mă ţin de mâna ta, plimbându-mă ca o pasăre pe cerul tău cu nori plini de poveşti nemuritoare, până la inima ta mare.
Îmi plac literele tale roşii. Mi le imprimi definitiv în inimă şi îmi doresc să nu le ştergi niciodată, să nu le schimbi sensul, să nu le schimbi culoarea, căci da, alături de tine am cunoscut sudarea inimilor şi tăcerea vorbitoare. Îmi place să îţi scriu, cu litere necuprinse de pată, dar cuprinse de timiditate – reminiscenţa personalităţii mele introverte – conturând cu grijă simţirile mele, până când însăşi paginile află ceea ce scriu şi îţi vorbesc mai departe, în locul meu.
Nu, nu mă tem să te iubesc şi încă o dată îţi spun să nu te temi nici tu. Te voi păzi de umbre şi de şoapte negre şi voi opri iarna să îţi amorţească simţirile, transformând-o în vară caldă. Vreau să simţi doar căldura iubirii şi fiecare toamnă să ne regăsească împreună, adăugând alte 365 poveşti cărţii noastre din frunze ruginite. Noi o vom aştepta cu frenezia inimilor noastre sudate fremătând precum pădurile în bătaia vântului. Iar când soarele va apune şi Luna ne va desfăta cu razele ei argintii, noi ne vom adăposti la umbra timpului în aşteptare şi ne vom iubi cu şoapte stinse pe buzele noastre arse...

Autori: Claudia şi Tibi

luni, 20 ianuarie 2014

Un Pumn de Clipe


A alergat neîncetat după clipele fericite care îi lipseau cu desâvârşire, cu preponderenţă cele de dragoste. Le-a căutat în cărţi, în filmele de dragoste, pentru a-şi stinge flama durerii. Dar cărţile, filmele, nu-i aduceau iubirea mult visată, ci o dulce amăgire, câteva clipe ambalate frumos, care durau până la ultima pagină a cărţii sau până la ultima secundă a filmului. Apoi, era introdusă din nou în realitatea ei, în cartea ei, în filmul ei, în singurătatea care o plimba în derivă, până când, într-o zi, s-a oprit din alergat. Şi-a dat seama că nu avea rost - nimeni nu alerga în acelaşi sens cu ea, nimeni nu o însoţea; ea alerga către nicăieri, iar speranţele i se spărgeau precum mărgelele, de fiecare dată când închidea ochii, vizualizând acelaşi paradis întunecat.
Învinovăţind la nesfârşit inima, au fost momente în care a dorit să o scoată, dorind să trăiască doar cu mintea, pentru că oricât de mult filtra dragostea prin minte, tot trecea prin camerele inimii - locurile cele mai frumoase, dar care puteau fi şi cele mai dureroase. Poate naivitatea dansa prin mintea, inima, şi ochii ei, dar s-a gândit să scrie toată viaţa despre dragoste, lăsând o portiţă deschisă, deoarece dragostea, în concepţia ei, nu reprezenta lumina care urma să se stingă, iar prin scris, dorea astfel, să o atingă măcar de braţele eternităţii.

Iată un fragment din scrierile ei, un ultim strigăt prelungit, o resuscitare a speranţei...

Nu ştiu cine eşti tu, dar să nu îmi spui că mă iubeşti, să nu te îndrăgoşteşti repede de mine, pentru a nu cunoaşte dezamăgirea nici eu, nici tu, pentru că uitarea este grea sau chiar imposibilă, aşa cum poate ai aflat deja cu tristeţe şi cu durere măcar o dată în viaţă, dar dacă nu ai aflat această scrijelire a inimii, mă bucur pentru tine, mă bucur că nu se întâmplă tuturor.
Eu cunosc vocea caldă şi zâmbetele, eu îmi scriu viaţa cu parfum de flori albe şi roşii, căci nu doresc iar şi iar durerea survenită în urma clipelor nedorite, fâstâcite; nu doresc un rest de iubire, ca mai apoi să cunosc cenuşa iubirii cu mirosul ei amescat de ploaie. Ştiu, tocmai a vorbit partea mea raţională, bariera autoimpusă... Dar găseşte-mi un loc în inima ta doar dacă eşti sigur, doar dacă simţi cu adevărat...
Toate clipele frumoase pe care aş vrea să le trăiesc alături de cineva, ar trebui ascunse în inima mea, dar am experimentat deja asta, iar acum am hotărât să le păstrez în pumn, măcar el nu va suferi precum inima... Da, am un pumn de clipe de dragoste în stare latentă. Te aştept să mă iei de mână, să-mi descleştezi fiecare deget în parte şi să ne aşezăm trupurile unul lângă celălalt, trăindu-ne clipele cu emoţie, cu ardoare, cu neuitare, lăsându-ne inimile deschise, nefiindu-ne frică.
Te aştept precum cerul îşi aşteaptă luna şi stelele, precum marea îşi aşteaptă valurile sau dezgheţul. Te aştept pe tine, cel de undeva sau poate... de nicăieri.”

Alte clipe găsiţi în tabelul lui psi

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Frumoasa Împletire dintre Realitate şi Vis


Doar de un strop de roşu sau de un pahar plin ar fi nevoie,
Pentru inima ce cheamă iubirea în despărţitele camere;
Doar de un dans al inimilor, înlăturând aflicţiunea antică,
Cunoscând alinarea, lumina expresivă, dezgheţată;
Doar de esenţa accentuată a unui trandafir târziu,
Şi inima îşi umple golul, nu mai bate singură, în pustiu.

Doar de o revărsare neaşteptată a respiraţiei fierbinte pe tremurata piele,
Doar de un cuvânt ieşit din interiorul cu dorinţe păstrate în tăcere;
Doar de două braţe arzânde, suspinânde, cu sete de amor,
Ancorate de celălalt trup trecător şi cu suflet presupus nemuritor.

Doar de două perechi de buze ce îşi dau tur-retur întâlnire,
Doar de doi timpi înveliţi în linişte, şi o comună viziune,
Doar de o privire în oglinda ochilor aprinşi arhiplin,
Şi iubirea sigur s-a atins;
E frumoasa împletire dintre realitate şi vis.

joi, 9 ianuarie 2014

Fotoliul, Conversaţiile, Sentimentele

Aerul proaspăt a năvălit pe fereastră ca un intrus, dar l-am primit cu braţele deschise, sau mai bine spus, cu plămânii deschişi. Dimineaţa aceasta mi-a adus parfumul tău misterios, moment în care au început să curgă gândurile, care şi ele par ca nişte intruse, uneori. Iar ele spuneau:
“Te aştept pe braţul meu cald, te aştept aducându-mi sărutul care să-mi străfulgere trupul, dar care să nu aducă lezarea lui şi nici a inimii, nici măcar a pericardului... 
Vezi fotoliul acela? Ştiu, nu-l vezi... Fotoliul din colţul camerei e gol, dar te aşteaptă la o cafea, de vorbă. Aş fi pus muzică fără cuvinte şi am fi discutat ore întregi despre mine, despre tine, despre viaţă, despre oameni. Şi nu de dragul cuvintelor sau pentru a mai trece timpul, ci pentru a mai învăţa ceva, pentru a ne mai cunoaşte. Poate ne-am fi contrazis sau poate am fi fost de acord, mai mult sau mai puţin, sau în egală măsură, dar nu ar  fi contat, te-aş fi iubit şi mai mult...
Nu pot să nu îmi întorc geana către tine... Ochii mei te-ar fi privit neîncetat, iar tu, apropiindu-te de mine, pentru a-mi împleti o floare albă în părul castaniu, arătându-mi astfel afecţiunea ta, mi-ai fi schimbat ritmul inimii... Şi coborându-ţi mâinile pe încheieturile mele, simţindu-mi pulsul alergând prin artere, probabil, te-ai fi întrebat, în acel moment de aparentă linişte, ce se ascunde în fiinţa mea, din ce lucruri mai sunt compusă, cum arată sentimentele mele. Eu nu pot desena sentimentele, sau încă nu ştiu în ce forma le-aş reprezenta, dar ştiu sigur că ar fi colorate în toate varietăţile de roşu. Dar pentru tine, vor exista, mereu...
Închid fereastra, închid şi gândul doar provizoriu, căci poate fi uşor iluzoriu şi las răsăritul să mă atingă, absorbindu-i căldura şi lumina prin epiderma mai mult îngheţată, atât cât să am şi pentru la noapte...
Iubirea nu ar trebui să cunoască paloare... Atinsesem cele mai înalte trăiri, compuse din emoţii mierii şi irevocabile. Să fi pătruns în ceaţa înşelătoare?! Spunem că toate sunt trecătoare, dar parcă atât de prezente în jurul nostru, mai ales sentimentele de iubire, chiar dacă nu ne aparţin; ele ştiu să ne ademenească la tot pasul, fiind gata de a ne introduce într-un nou joc al iubirii.
 Eu continui să păşesc, chiar şi desculţă. Dar tu, păşeşti? Dar nu, nu te voi chema, căci vei veni tu singur, dacă îţi vei dori destul, dacă vei simţi destul. Şi dacă vei veni, vei putea vedea gravat în ochii mei, numele tău. Să nu mă întrebi de ce am făcut asta, pentru că trebuie să ştii simţind. Iar când vei putea vedea petalele roşii, ieşind din inima mea, şi care îţi vor mângâia catifelat fruntea, atunci vei putea simţi şi tu parfumul meu, mai mult sau mai puţin misterios. Dar până atunci, fotoliul rămâne gol, cafeaua nefăcută, muzica mută, conversaţiile amânate, iar sentimentele...

marți, 7 ianuarie 2014

Când întregul nu mai este întreg

Cuvintele au dispărut, au ars până la ultima literă, iar cenuşa lor a zburat peste tot şi nicăieri, căci omul s-a pierdut. Omul ştia să respire, ştia să caute şi să aducă dulceaţa vorbelor şi tot ce e frumos în viaţa lui, iar inima lui cunoştea legătura cu inimile multor oameni.
Prezentul s-a zdruncinat; are un iz de incertitudine, de încâlceală existenţială. Omul care ieri s-a bucurat intens, azi s-a degradat prea uşor la întâlnirea unei clipe înmuiată în negru, precum floarea colorată şi vie la suflul unui îngheţ. Vulnerabile îi sunt uneori sentimentele... Prea fragil...
Rănile i s-au adâncit în dansul vieţii, mult, mult prea uşor; a uitat să le trateze şi s-au redeschis. Dintr-o dată, totul îi pare mai greu sub presiunea tălpii vieţii, iar inima îi este mai singură ca niciodată atunci când se lasă noaptea. Gândurile i se multiplică, iar el aleargă într-un sens haotic, căzând în prăpastia nimicului, spunându-şi că este incapabil de a găsi ieşirea - luminiţa de la capătul tunelului...
Şi într-un final, gândurile par că se trezesc, se limpezesc. Durerea se diminuează, ritmul cardiac se stabilizează şi omul porneşte din nou la drum. Dar pe care drum? Poate va porni pe un drum prielnic, demonstrând că şi-a învăţat lecţia, aducând în viaţa lui forme liniştite, schimbarea, vindecarea sau poate va continua pe acelaşi drum cu amintiri vechi şi pline de rugină, reîntâlnindu-se cu tot ce a trăit. Degeaba se va răzbuna pe ele - îi va intra în ochi zgura, iar durerea i se va dubla. Acesta este momentul în care omul crede că viaţa îi este blestemată, că asta îi este soarta. El nu vrea să înţeleagă faptul că întregul nu mai este întreg din pricina lui. Poate data viitoare va înţelege, când va ieşi din faza de negare şi respingere şi va accepta să vadă, să acţioneze, căci nimic nu e imposibil.

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Am să-ţi ascult doar sonata

Culoarea lunii - rece împletit în cald,
În visul unui amor mă-ndemna să mă scald.
Dar luna e doar lună, un alt astru ceresc
Şi iubire nu are, degeaba îmi imaginez.

O salcie cu parul lung îmi atingea suav fruntea,
O lăsam să-mi şteargă iluziile, negura.
Dansul ei în valuri mă captiva...
Şi gândul ei curat, încet mă cuprindea.

E timpul să opresc gândul intens înceţoşat...
Sub pletele ei verzi şi parfumate proaspăt,
Gândul l-am înlocuit cu-al său senin,
Iar luna degeaba mă-mbie cu-al său dulce venin.

Lună, trebuie să mă crezi,
Prefer salcia senină,
În locul amăgitoarei tale sclipire.
Am să-ţi ascult doar sonata
Şi-am să te privesc ca pe-o operă de artă.

vineri, 3 ianuarie 2014

A fi Nemuritor

Dacă un muritor ar afla că din clipa aceasta posedă nemurirea, oare ar schiţa în primă fază un zâmbet nesigur, iar după câteva clipe de conştientizare ar râde în hohote ca un nebun? 
Viaţa lui s-ar schimba aproape complet... Ar şti în primul rând că orice boală i-ar fi inofensivă, ar şti că va întâlni foarte mulţi oameni, ar fi martorul a tot ce se petrece în lume - an de an, secol de secol - iar grija timpului nu o va mai avea - el chiar va deţine tot timpul din lume; de asemeni, nu l-ar mai interesa, probabil, câţi ani are, pentru că oricum ar pierde numărul. Dar ar fi cu adevărat fericit? Muritorul de ieri s-ar declara în sfârşit fericit? Şi să fii singurul nemuritor printre muritori ar fi uşor?
Un nemuritor, poate veţi spune, că nu s-ar mai gândi la moarte, pentru că nu ar mai avea de ce, însă această condamnare la viaţă, nu l-ar face oare mai trist, pentru că moartea va fi pretutindeni în jurul lui? Nu ar putea fugi de oameni... Fiecare om care se va naşte, va fi următorul om care va muri. Ar observa cum oamenii dragi sau oamenii în general s-ar prăpădi; ar fi martorul naşterii, vieţii şi morţii lor. Ar observa mereu şi mereu acest lucru uman şi normal. Nemuritorul poate că se va simţi părăsit, singur şi mai ales va simţi o durere sfâşietoare în inimă dacă ar nutri sentimente pentru unul dintre ei. Cum ar putea un bărbat nemuritor să se îndrăgostească de o femeie muritoare, ştiind că ea va îmbătrâni şi el tot tânăr va rămâne; cum ar putea, când ea va sfârşi, se va stinge într-o zi? S-ar îndrăgosti din nou şi din nou şi va trăi acelaşi lucru? Sau nu ar mai simţi dragostea umană? De fapt, ar mai mişca ceva în el?
Şi cum ar putea păstra acest secret? Lumea nu va bănui că e ceva în neregulă cu el? Sau poate nu-i va păsa, pentru că oricum toţi vor muri, iar el va rămâne şi va duce o viaţă boemă şi îşi va face toate capriciile. Sau poate că lumea nu ar bănui nimic - dacă va avea suficientă grijă - nu va fi reacţionat negativ şi va fi întrebat, cel mai probabil, dacă nu cumva deţine o soluţie, o cremă minune care îl menţine tânăr. Dar nu ar avea ce să le răspundă... ar minţi. Chiar aşa... un nemuritor va trebui să născocească tot felul de minciuni şi mai ales va minţi atunci când va trebui să se facă nevăzut, căci nu va putea trăi foarte mulţi ani pe lângă aceiaşi oameni.
Un nemuritor - pentru că are tot timpul din lume - ar vizita toate ţările, toată planeta. Dar dacă ar vedea tot ce e de văzut, nu s-ar sătura într-o zi să mai trăiască, obosit fiind de timpul veşnic? Ce altceva ar mai fi nou pentru el? Ce altceva ar mai putea face?
Poate că va muri totuşi, odată cu planeta şi va urca probabil în rândul zeilor sau se va afla la graniţa dintre oameni şi zei.
            Cine îşi mai doreşte să fie nemuritor?