joi, 9 ianuarie 2014

Fotoliul, Conversaţiile, Sentimentele

Aerul proaspăt a năvălit pe fereastră ca un intrus, dar l-am primit cu braţele deschise, sau mai bine spus, cu plămânii deschişi. Dimineaţa aceasta mi-a adus parfumul tău misterios, moment în care au început să curgă gândurile, care şi ele par ca nişte intruse, uneori. Iar ele spuneau:
“Te aştept pe braţul meu cald, te aştept aducându-mi sărutul care să-mi străfulgere trupul, dar care să nu aducă lezarea lui şi nici a inimii, nici măcar a pericardului... 
Vezi fotoliul acela? Ştiu, nu-l vezi... Fotoliul din colţul camerei e gol, dar te aşteaptă la o cafea, de vorbă. Aş fi pus muzică fără cuvinte şi am fi discutat ore întregi despre mine, despre tine, despre viaţă, despre oameni. Şi nu de dragul cuvintelor sau pentru a mai trece timpul, ci pentru a mai învăţa ceva, pentru a ne mai cunoaşte. Poate ne-am fi contrazis sau poate am fi fost de acord, mai mult sau mai puţin, sau în egală măsură, dar nu ar  fi contat, te-aş fi iubit şi mai mult...
Nu pot să nu îmi întorc geana către tine... Ochii mei te-ar fi privit neîncetat, iar tu, apropiindu-te de mine, pentru a-mi împleti o floare albă în părul castaniu, arătându-mi astfel afecţiunea ta, mi-ai fi schimbat ritmul inimii... Şi coborându-ţi mâinile pe încheieturile mele, simţindu-mi pulsul alergând prin artere, probabil, te-ai fi întrebat, în acel moment de aparentă linişte, ce se ascunde în fiinţa mea, din ce lucruri mai sunt compusă, cum arată sentimentele mele. Eu nu pot desena sentimentele, sau încă nu ştiu în ce forma le-aş reprezenta, dar ştiu sigur că ar fi colorate în toate varietăţile de roşu. Dar pentru tine, vor exista, mereu...
Închid fereastra, închid şi gândul doar provizoriu, căci poate fi uşor iluzoriu şi las răsăritul să mă atingă, absorbindu-i căldura şi lumina prin epiderma mai mult îngheţată, atât cât să am şi pentru la noapte...
Iubirea nu ar trebui să cunoască paloare... Atinsesem cele mai înalte trăiri, compuse din emoţii mierii şi irevocabile. Să fi pătruns în ceaţa înşelătoare?! Spunem că toate sunt trecătoare, dar parcă atât de prezente în jurul nostru, mai ales sentimentele de iubire, chiar dacă nu ne aparţin; ele ştiu să ne ademenească la tot pasul, fiind gata de a ne introduce într-un nou joc al iubirii.
 Eu continui să păşesc, chiar şi desculţă. Dar tu, păşeşti? Dar nu, nu te voi chema, căci vei veni tu singur, dacă îţi vei dori destul, dacă vei simţi destul. Şi dacă vei veni, vei putea vedea gravat în ochii mei, numele tău. Să nu mă întrebi de ce am făcut asta, pentru că trebuie să ştii simţind. Iar când vei putea vedea petalele roşii, ieşind din inima mea, şi care îţi vor mângâia catifelat fruntea, atunci vei putea simţi şi tu parfumul meu, mai mult sau mai puţin misterios. Dar până atunci, fotoliul rămâne gol, cafeaua nefăcută, muzica mută, conversaţiile amânate, iar sentimentele...

3 comentarii:

  1. Sentimentele nu se uita niciodata. Frumos descris, chiar daca dintr-o perspectiva usor medicala... adauga o nota interesanta monologului, de parca ar vrea cumva sa vindece si sa deschida rana in acelasi timp.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aşa este, sentimentele nu se uită niciodată...
      Bună remarcă... Există un balans sau, dacă vrei, o luptă între vindecare şi îmbolnăvire, şi totuşi, nu se pot suprapune. Aici, în text, înseamnă că se vrea echilibrul, ca mai apoi, să tot înflorească starea de bine.
      Îţi mulţumesc pentru comentariu! :)

      Ștergere

Te ascult! :)