luni, 20 ianuarie 2014

Un Pumn de Clipe


A alergat neîncetat după clipele fericite care îi lipseau cu desâvârşire, cu preponderenţă cele de dragoste. Le-a căutat în cărţi, în filmele de dragoste, pentru a-şi stinge flama durerii. Dar cărţile, filmele, nu-i aduceau iubirea mult visată, ci o dulce amăgire, câteva clipe ambalate frumos, care durau până la ultima pagină a cărţii sau până la ultima secundă a filmului. Apoi, era introdusă din nou în realitatea ei, în cartea ei, în filmul ei, în singurătatea care o plimba în derivă, până când, într-o zi, s-a oprit din alergat. Şi-a dat seama că nu avea rost - nimeni nu alerga în acelaşi sens cu ea, nimeni nu o însoţea; ea alerga către nicăieri, iar speranţele i se spărgeau precum mărgelele, de fiecare dată când închidea ochii, vizualizând acelaşi paradis întunecat.
Învinovăţind la nesfârşit inima, au fost momente în care a dorit să o scoată, dorind să trăiască doar cu mintea, pentru că oricât de mult filtra dragostea prin minte, tot trecea prin camerele inimii - locurile cele mai frumoase, dar care puteau fi şi cele mai dureroase. Poate naivitatea dansa prin mintea, inima, şi ochii ei, dar s-a gândit să scrie toată viaţa despre dragoste, lăsând o portiţă deschisă, deoarece dragostea, în concepţia ei, nu reprezenta lumina care urma să se stingă, iar prin scris, dorea astfel, să o atingă măcar de braţele eternităţii.

Iată un fragment din scrierile ei, un ultim strigăt prelungit, o resuscitare a speranţei...

Nu ştiu cine eşti tu, dar să nu îmi spui că mă iubeşti, să nu te îndrăgoşteşti repede de mine, pentru a nu cunoaşte dezamăgirea nici eu, nici tu, pentru că uitarea este grea sau chiar imposibilă, aşa cum poate ai aflat deja cu tristeţe şi cu durere măcar o dată în viaţă, dar dacă nu ai aflat această scrijelire a inimii, mă bucur pentru tine, mă bucur că nu se întâmplă tuturor.
Eu cunosc vocea caldă şi zâmbetele, eu îmi scriu viaţa cu parfum de flori albe şi roşii, căci nu doresc iar şi iar durerea survenită în urma clipelor nedorite, fâstâcite; nu doresc un rest de iubire, ca mai apoi să cunosc cenuşa iubirii cu mirosul ei amescat de ploaie. Ştiu, tocmai a vorbit partea mea raţională, bariera autoimpusă... Dar găseşte-mi un loc în inima ta doar dacă eşti sigur, doar dacă simţi cu adevărat...
Toate clipele frumoase pe care aş vrea să le trăiesc alături de cineva, ar trebui ascunse în inima mea, dar am experimentat deja asta, iar acum am hotărât să le păstrez în pumn, măcar el nu va suferi precum inima... Da, am un pumn de clipe de dragoste în stare latentă. Te aştept să mă iei de mână, să-mi descleştezi fiecare deget în parte şi să ne aşezăm trupurile unul lângă celălalt, trăindu-ne clipele cu emoţie, cu ardoare, cu neuitare, lăsându-ne inimile deschise, nefiindu-ne frică.
Te aştept precum cerul îşi aşteaptă luna şi stelele, precum marea îşi aşteaptă valurile sau dezgheţul. Te aştept pe tine, cel de undeva sau poate... de nicăieri.”

Alte clipe găsiţi în tabelul lui psi

13 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Nu sunt neapărat minciuni, dar nu sunt de ajuns într-o relatie. Cu timpul, duc către degenerarea ei.

      Ștergere
  2. Destul de mult pesimism si parca si ceva confuzie. Cam greu sa gasesti ceva cand nu stii exact ce cauti.

    RăspundețiȘtergere
  3. eu cred că este multă teamă, tibi. teama inerentă, aceea asociată tinereţii. specifică femeii care este încă... boboc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Inseamna ca eu am perceput acea teama ca fiind confuzie. Sau poate am vazut si lipsa de experienta si atunci mi-a fost mai usor sa o consider astfel. Oricum, multumesc pentru explicatie.

      Ștergere
    2. Da, se pune problema acestei frici; frica de a nu mai trăi aceeaşi experienţă dureroasă.

      Ștergere
    3. Da, omul nu are doar suflet si durerea nu este doar fizica...

      Ștergere
  4. Poate trebuie sa schimbe sensul alergarii..directia in asa fel incat sa nu mai alerge singura.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, poate că trebuie să schimbe sensul sau poate că şi acel cineva trebuie să facă asta ca să li se intersecteze căile. :) Dar uneori, prea mult alergat ne face să pierdem esenţa şi nu mai ştim să privim. Este posibil, ca în mod neaşteptat, să se schimbe lucrurile tocmai atunci când am ştiut să ne oprim.

      Ștergere
  5. Nu aleargă singură. Trebuie doar să fie puțin mai atentă și să privească în jur ;)

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu cred că în esență suntem și vom fi mereu singuri. Unele persoane vor alerga poate cu noi, însă oamenii vin și pleacă, lăsând sau furând amintiri... Dar oricât de naivă și de visătoare ar fi inima, trăind doar cu mintea nu ar fi la fel fiindcă uneori avem nevoie de culorile și de ritmurile inimii, de emoții puternice care să ne transpună în necunoscutul unor lumi fascinante.

    Foarte frumos! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce frumos ai explicat... Da, avem nevoie şi de inimă şi minte. Depinde de fiecare cum le împleteşte.

      Mulţumesc! :)

      Ștergere

Te ascult! :)