vineri, 28 februarie 2014

În gânduri, tu...

Mi-am pictat microscopic pe pupile imaginea ta, pentru că am realizat că îmi eşti rază şi şoaptă, dulci, perpetue, pătrunzătoare în inima ce speră mereu la iubire, ce speră mereu la dizolvarea recelui.
În gânduri, tu. În fiecare noapte, când mă cufund în perna moale, eu nu mă las uşor pe braţul somnului, ci mă gândesc mai mult ca niciodată la tine, pentru că este de înţeles, te îndrăgesc, dar şi în speranţa de a avea un vis cu tine... Eu, de aici din umbra acestei ultime nopţi de februarie, cu iz de primăvară slabă, îţi veghez somnul, chiar dacă pentru o perioadă mai scurtă, căci pleoapele inevitabil mă fură. Dar te veghez scriindu-ţi doar noaptea, deschis, în alb, fără pată, şi nimeni şi nimic nu mă va putea împiedica, dragul meu sentiment oglindă...
Eşti frumos, scriitorule! Ai nenumărate gânduri adevărate, născute din mintea inimii şi zugrăvite pe eternele foi... Îmi amintesc şi acum primele tale cuvinte pe care mi le-ai adresat; îmi amintesc filosofia cuburilor de ciocolată...
Scriitorule, ţi-aş lua mâinile în mâinile mele, le-aş strânge cu drag, suspinând, căci ele au făcut ca fiecare gând să devină texte pentru totdeauna vii.
Ţi-aş prinde încheieturile şi te-aş trage uşor spre mine, până îţi voi simţi fiecare val cald al respiraţiei pe însetata piele, căci tu ştii să alungi frigul şi să transformi irealul în real. Tu poţi... Şi poate că poţi pentru că şi eu pot, şi pentru că dorinţele sunt mari şi de neabandonat.
Ţi-aş privi ochii căprui – două perle rare, mi-aş trece degetele prin bretonul ce îţi mângâie suav fruntea creatoare de poveşti enigmatice, şi te-aş atinge cu un sărut – capturarea buzelor fragede, şi atunci vei putea simţi toate aromele dulci şi preţioase, învolburându-ne apoi, în cuvintele inimii.
Sunt aici. Îţi sunt aproape în texte, în strofe, în conversaţii nocturne, parcurgând cele patru anotimpuri, şi încă patru, şi încă patru... Sunt cu tine, scriitorule, şi presimt – nelăsându-mă condusă de orice moment apărut – că îţi voi fi alături atât în nuanţele pure ale luminii, cât şi în nuanţele date de adâncimile întunericului.
Spune-mi scriitorule... Acum ce s-a întâmplat? De ce paginile sunt albe? Unde îţi sunt cuvintele? Pe unde s-au rătăcitPe un nor gri şi îngheţat s-au oprit? Cum aş putea să te fac din nou să scrii? Dar te voi ajuta să le aduni, te voi ajuta să le aşezi, în fraze dulci, în fraze roşii, albastre sau verzi, pentru că ştii tu...


vineri, 21 februarie 2014

Duzina de Cuvinte - Greaţa

Scaunul era nerăbdator să mă primească pe lemnul său - cândva o banală scândură - cu aromă veche extrem de îmbietoare, de la masa plină de cărţi. Mă aşez calm, dar gata să intru într-o nouă aventură, şi în cele din urmă, aleg o carte... Greaţa, de Sartre - un adevărat scenariu existenţialist. Petrec câteva ore bune cu ea şi realizez că mi-a redat şi mie greaţa, o greaţă veche, pe care am întâlnit-o pentru prima dată, undeva în primii mei ani, contemplând viaţa în spatele unei case. Am resimţit-o ca un scurt-circuit al vieţii...
Îmi ridic ochii din carte, căci soarele îmi ucide atenţia cu săgeţile lui ademenitoare, şi tot atunci, sesizez multe scame plutitoare. Frumoasă imagine nesănătoasă... Şi ca de nicăieri, îmi zboară prin minte o zi de vară, în care nu poţi avea nicio scuză să nu ieşi afară, doar în cazuri cu totul şi cu totul excepţionale. Era o zi minunată, perfectă pentru o plimbare în mijlocul naturii, în inima parfumului de flori de câmp combinat cu cel al copacilor tineri şi copacilor seculari, în inima norilor hazlii, pufoşi ca un blat. Şi mă urcam cu o bucurie de nedescris într-un cireş, pe o scară niţel bolnavă, dar care nu m-ar fi supărat dacă mi-ar fi oferit o cazătură, pentru că ştiam că face parte din bucurie. Şi mă gândeam... Să pierzi o astfel de zi îţi lasă cu siguranţă regretul atunci când ziua începe să se stingă, pentru că acesta e un mod de a simţi din plin libertatea.
Dar toate acele imagini frumoase nu puteau dura la nesfârşit... Soarele s-a gândit să îşi mute luciul puternic din ochii mei, deconectându-mă, întorcându-mă în scorbura mea existenţială. După câteva minute, înţeleg sau aşa vreau să cred, că a fost o încercare a naturii de a mă ţine la distanţă de greaţă, de greaţa care ne-o poate aduce atât de uşor percepţia... Dar mi-am promis că voi evada în locuri benefice sufletului, scăldate în energie pozitivă, cât mai curând posibil.
Omul ar trebui să aibă un scop în viaţă. Sau mai multe... Dar cel mai important este să se facă mai întâi pe el însuşi fericit - nefiind nimic egoist în asta - căci astfel, lucrurile se vor aşeza mai simplu. Dar omul de azi îşi consumă viaţa alergând haotic, căutând în exterior ambalaje strident colorate, cu un conţinut prost şi cu o durabilitate scăzută, crezând că asta înseamnă a trăi, crezând că asta alcătuieşte definiţia fericirii, nerealizând că treptat se uită pe sine, se pierde. Şi când încep să apară multe regrete, tristeţea şi poate chiar depresia, abia atunci realizează că lucrurile nu mai sunt în echilibru. Sau poate să nu realizeze suficient de mult, de aceea mulţi oameni nu recunosc că au o problemă - cu toate că este destul de evident - şi tocmai asta îi ţine pe loc... negarea, respingerea.
S-a schimbat omul în mai bine? Dar ce este acela bine? Binele poate fi imprecis, relativ, pentru că binele, analizat în detaliu în anumite situaţii, ar putea ascunde la rădăcini un rău. Eu nu prevăd un viitor în care tot răul, toată suferinţa se vor absoarbe. Nu prevăd, pentru că încă există iresponsabilitate, invidie, atitudine sclifosită, ignoranţă. Ei bine, asta e o parte din greaţa umană sau chiar greaţa definită la modul general. Mă întreb dacă nu cumva aşa va fi mereu... Dar binele, aşa cum îl ştim cu toţii sau aşa cum ar trebui să fie, nu ar putea veni dacă nu ne străduim să-l obţinem, abandonând cu nepăsare orice situaţie critică...
Greaţa încă îmi stă în palme... La câteva zeci de centimetri, pe masă, se află scrumiera albastru-închis, care stă pe post de bibelou. Îmi place şi nu îmi place să o privesc, pentru că îmi reaminteşte de copilăria mea presărată cu întrebări. Ciudată legătură... scrumieră - copilărie - întrebări. Acum nu mai sunt un copil - doar undeva într-un colţ de suflet, căci nu vreau să abandonez acea parte din mine - dar diferenţa dintre atunci si acum, stă în faptul că acum am şi mai multe întrebări, căci mintea nu a încetat să cunoască, şi nu pot şi nici nu vreau să o opresc, chiar dacă nu voi primi toate răspunsurile, chiar dacă voi întâlni greaţa din ce în ce mai des... Închid cartea. Povestea s-a sfârşit? Nu, e doar o aparenţă. Dar sunt pregătită voi înarma cu antivomitive.

Alte creaţii, pot fi găsite aici

marți, 18 februarie 2014

Punctul de Întâlnire

Îţi mângâi aproape imperceptibil globii oculari mişcători, incontrolabili, îmbrăcaţi în catifelatele pleoape... Eşti cufundat în visare, scriitorule, iar încercarea mea de a-ţi pătrunde în vis eşuează, căci nu deţin puteri magice, dar intră în rol imaginaţia mea.
Poate mă visezi purtând o rochie lungă, semitransparentă, atingând cu uzatele ei colţuri, pământul împânzit de muşeţel şi rouă răcoritoare, alergând desculţă către nimic exact, dar cu siguranţă prin locuri bogate în frumos, într-o dimineaţă cu soare vesel de vară. De ce eu în visul tău?! Pentru că îţi sunt muză, iar scriitorilor li se arată şi în vis, căci minţile lor sunt doar într-o aparentă stare de somn şi continuă să trăiască situaţii inedite si dincolo de palpabil, care se reflectă mai apoi în textele lor.
Minţile noastre s-au înnodat într-o noapte neaşteptată. În acel moment de linişte vidată, ne-am găsit, iar ochii mei au dorit să te mai vadă şi mâine şi poimâine, sperând că se va face o viaţă. Ce amintire veche s-a ivit... dar parcă atât de recentă, şi odată cu ea, încă vreo alte câteva asemănătoare ca intensitate, care mă bântuie rând pe rând, aşa cum fiecare cuvânt urmează  se aşeze pe foaie.
Scriitorule, zâmbetul nu mi-a îngheţat, iar mâinile mele te vor... Te-aş strânge blând în palme, atât cât să nu aluneci, nelăsând simţirea să plece, apoi te-aş lăsa să preiei tu simţirea, să te joci cu ea, să o modelezi - aşa cum faci şi cu splendidele tale cuvinte - gustând-o până la punctul de topire, pe buze, în adânci sărutări.
Te trezeşti din somn şi te privesc din depărtare, de la fereastră, sărutându-ţi imaginar irişii, coborând uşor pe obraji, mângâindu-i cu genele, în ritm de zbor de fluture. Mă priveşti... Mă priveşti ca şi cum sapi în mine şi cauţi profunde înţelesuri, comori ale sufletului meu, sau mă priveşti ca şi cum ai mai avea nevoie de puţin timp pentru a-ţi confirma că sunt acolo, că exist, şi aştepţi să vezi dacă nu cumva mă voi dezintegra în forme incongruente de fum, ca o fantasmă, confirmându-ţi în acelaşi timp şi limpedele minţii.
Şi după secunde transformate în minute, îmi şopteşti să vin lângă tine, dar nu înainte de a mă ruga să trag la o parte draperiile - ultimul test de confirmare. Preocupată cu draperiile, ştiam, îţi simţeam privirea cum fugea pe trupul meu; îmi admirai delicat formele, umbrele şi fiecare mişcare, în bătaia soarelui. Şi mă aşez lângă tine timidă, neştiind ce ar fi mai potrivit să-ţi spun, dar tu, de parcă ştiai prin ce haos al cuvintelor mă aflu, îmi atingi buzele cu degetul, şi-mi spui că ne-am vorbit destul, lăsând multe foi scrise şi multe cuvinte plutind, iar acum avem nevoie să ne citim liniştea.
Şi tu eşti aici... Îmi săruţi gleznele şi îmi înconjori talia cu braţul tău ce îţi poartă vag parfumul de aseară, iar eu îmi las capul pe umărul tău fierbinte. Scriitorule, tu arzi! Şi nu mă refer la sensul de nimicire... Tu ai multă iubire, scriitorule! Ai purtat-o în tăcerile fiinţei tale, ai păstrat-o ca pe cel mai preţios lucru, dar ai revărsat-o abia atunci când lucrurile au semănat cu ceea ce îţi doreai - situaţia prielnică pentru a trăi aprinderea totală a iubirii.
Te ridici şi tragi la loc draperiile, spunându-mi că vrei să fie din nou noapte - punerea în scenă a nopţii neaşteptate - şi te întorci şi îmi spui cuvinte poetice, aşa cum numai un om iubitor de frumos, cum numai un adevărat umanist poate să spună:
"Tu, suflare arzândă de iubire... Rătăcită şi tristă ai fost, dar scrisul tău povestea căldura fiinţei tale, absenţa răutăţii şi acel tip de linişte specific izvorului.
Tu, suflare arzândă de iubire... Punctul nostru neaşteptat de întâlnire a fost litera răsărită-n toamnă, colorată în vişiniu aprins cu reflexii negre. Dar nu, nu te văd doar printre litere şi foi sau în vise, te văd pretutindeni în jurul meu.
Tu, suflare arzândă de iubire... A devenit indescriptibil felul cum te simt în braţele, în buzele, în pielea, în căldura mea. Tu nu ştii să te stingi în noapte, iar eu cred că eşti născută din soare... din soarele ce stinge ziua fără ură şi aprinde somptuos noaptea."

vineri, 14 februarie 2014

Imagine


Te priveşti în strălucitorul oglinzii netede,
Şi realizezi că eşti o frumoasă imagine.
Priveşti dincolo de tine, ca şi cum ai fi transparent,
Şi dorinţa caldă există, pâlpâie în piept.

Singurătatea nopţilor ţi-a fost cea mai dureroasă,
Dar ai încercat să o uiţi scriind declaraţii de dragoste,
Ai amestecat-o în pete de culoare pe pânză
Şi-ai realizat trist că ţi-a fost cea mai bună muză.

Nobile sentimente stau latente în sufletul deschis,
Iar sărutul tău arzător încă stă nedezlipit, neatins,
Dar astăzi ceva s-a schimbat, şi urma ta solitară,
O laşi în vântul de pe stradă, pe o foaie zburată,
Din cartea ta necitită, sperând că va deveni neuitată.

Imaginea de gândurile şi sentimentele tale creată,
Speri ca într-o zi, cineva să o atingă, să o vadă.
Nu vrei ca timpul să te evapore încet, în neştire,
Vrei să scrii cea mai frumoasă poveste de iubire.

duminică, 9 februarie 2014

În Căutarea Scriitorului

Mai umple o foaie, scriitorule! Mai scrie încă o dată despre ce te încântă sau apasă! Mai scrie aşa, cum numai tu ştii, elegant, cu litere perfect şlefuite şi aliniate, menţinând foaia curată, chiar dacă mulţi demoni ai ucis în războiul interior, împrăştiindu-i pe fiecare rând. Mai scrie încă o dată în lăsarea serii, pe cântecul de maşini de dincolo de fereastră sau pe triluri de păsări undeva în natură, ori poate pe muzica lăuntrică acompaniată de liniştea mângâierilor de apus. Scrie, căci tu nu eşti un scriitor lipsit de originalitate...
Tu trăieşti de două ori şi la fel în aceeaşi viaţă: simţind, apoi resimţind totul scriind şi e minunat să poţi face asta, dacă e să privim dintr-un anumit unghi, dar în acelaşi timp rămâi şi etern, prin scrierile pe care le laşi . Eu, ca cititoare fidelă a ta, te citesc cu mare interes şi îmi place să fiu martora evoluţiei tale...
Azi e ceaţă, scriitorule şi parcă te aud spunând :" Şi ce dacă? ". În scrisul tău nu se reflectă vremea şi asta mă face să te iubesc şi mai mult. De ce să scrii în funcţie de starea vremii, când poţi atât de uşor alege să scrii pe timp de furtună cu litere îmbibate în soare, cu litere trandafirii, nici măcar de umbră atinse. Seci ploaia şi calmezi furtuna ca un adevărat magician sau cum numai un adevărat Zeu al cuvintelor ar putea deţine astfel de puteri .
Aaa, încă nu ţi-am spus?! Fiecare cuvânt, fiecare idee de a ta rezonează cu mine şi mă faci să cred că mă cunoşti, că te cunosc . Te iubesc ca scriitor, căci omul de dincolo de litere nu îl cunosc ; nici măcar nu sunt sigură dacă acela este numele tău - poate te ascunzi sub un pseudonim. Dar ce mai contează?! Oricum, ai putea fi diferit într-o mică măsură - după presupunerile mele - sau ai putea fi exact aşa cum te ştiu prin intermediul scrierilor tale, spunând lucrurilor pe nume, fără a-ţi fi frică să abordezi vreun subiect, fără a-ţi fi frică de ceea ce vor spune alţii, şi nu în ultimul rând, sensibil, cu un aer romantic, pe care te străduieşti să îl ascunzi printre rânduri, probabil pentru a păstra acea doză de mister, ascunzând totodată şi frica de a iubi .
Scriitorule, te simt atât de aproape de mine în timp ce te citesc şi îmi faci pielea să tremure de bucurie, de parcă trăiesc cel mai frumos vis şi nu mai ştiu cum să mă comport, de parcă ne revedem după o îndelungată perioadă, de parcă... ne-am mai întâlnit cândva, într-o viaţă anterioară şi totuşi nu ştim de unde să ne luăm . Dar când ajung la sfârşitul scrierilor tale, parcă te distanţezi de mine, te absorbi undeva în neant, şi nu te mai pot vedea de la acea distanţă nemăsurabilă, iar eu rămân doar cu amprenta ta imaginară, semn că ai călătorit prin mintea şi inima mea . Iar ciclul acesta se reia... Probabil o fi doar în mintea mea, dar tu nu ştii, nu ştii nimic din toate acestea...
Realitatea este în felul următor: dimineaţa când te trezeşti, nu te gândeşti la mine, pentru că, de fapt, nu scrii despre mine sau nu doar pentru mine, iar eu poate că sunt doar o visătoare, trăgând la nesfârşit de speranţe... Dar ştiu că sunt multe lucruri adevărate în scrierile tale şi sesizez idealurile sau visele tale neatinse încă, regăsindu-mă... Tu nu ştii cine sunt, dar eu ştiu că te iubesc scriitorule, iar asta sigur nu e un vis, chiar dacă în esenţă rămâne un vis neîmplinit. Şi de ar fi să ne întâlnim vreodată, fără să ştim, pe stradă sau pe o bancă verde din parc, tu fiind învăluit într-o profundă meditaţie, nu ţi-ai fi dat seama cine sunt, pentru că îţi voi fi doar o străină, o altă posibilă cititoare sau un simplu pieton, iar eu, preocupată cu detaliile din jurul meu, poate te-aş fi remarcat, însă aş fi rămas cu întrebările, neabordându-te, din frica de a nu deveni ciudată.
Dar am o soluţie... De astăzi mă apuc de scris, căci am de gând să scriu despre mine, despre tine şi scrierile tale, în speranţa că îţi vor pica în mână scrierile mele sau ţi le voi trimite prin poştă . Poate, într-o zi, voi primi o scrisoare de la tine, alături de o poezie dedicată mie, spunându-mi fericit că ţi-ai găsit muza, neştiind, nebănuind că ea exista şi în realitate... Şi poate, într-o zi, voi obţine multe clipe cu tine, sau poate vom obţine clipe veşnice.

vineri, 7 februarie 2014

Misterul Rămâne


Îţi ascult un gând perpetuu în ochi, iar cu degetul fin,
Îţi mângâi sprânceana iubită, frumos definită, plină,
Apoi îţi închid ochii, şoptindu-mi că mă vezi îmbrăcată într-o rază,
Frumos conturată, de mâini de lună perfect sculptată, dar uşor afumată,
Şi-mi studiezi atent fiecare diafană mişcare,
Încercând să primeşti răspuns la fiecare încâlcită întrebare.

Lăsându-mi fruntea pe a ta ca o îmbrăţisare a gândurilor,
Curgându-mi pletele pe valea umerilor tăi ce îşi stingeau un dor,
Îţi păstrez ochii închişi ca într-un somn dulceag de după-amiază,
Rugându-te să mă menţii încă o clipă în acea mirifică ipostază.

Nu oftezi, şi-mi spui că e acelaşi vis frumos cu mine, acelaşi decor,
Si spre înălţimile inimii mă pregăteam cu tine acum să zbor,
Şi paşi făceam pe valul creat de unduirea buzelor moi.

Buzele tale îşi croiau drum pe trupul meu tapetat cu felurite flori,
Şi ameţitor ne învârteam pe muzică de aripi şi răsuflări.
Cu pumnii strânşi eu stăteam - frica de ireal, de imposibil,
Dar i-ai deschis - era un vis, unde totul poate fi posibil,
Iar inimile se umpleau şi cădeam în noi printre sincere îmbrăţişări,
Şi nu mai eram pe pământ printre acele dezvelite mişcări.

Când ai deschis ochii, făcând un mic curent din genele natural întoarse,
Mi-ai spus că îţi recitam şi o poezie, născută în nopţi cuprinse de insomnie:

Să nu îmi ştergi noaptea creatoare şi să nu îmi calci visul, zâmbetul, gândul,
Să nu fugi către lucruri deja consumate sau respirând falsul.
Păşeşte lipit de mine, iubitule - suflet căutător de clipe toride,
Ne-am intersectat la nord de noapte luminile, frunzele, dungile,
Unde şi umbra îţi dansează fericită pe pielea-mi, recunoscându-mă.

Aripa ta liberă, protectoare, te-a coborât de pe un apus sau lună,
Şi mi-a scuturat ninsoarea grea de pe gene şi lacrima de sticlă,
Dar dantela neagră nu se despleteşte de pe mine - misterul rămâne, încă,
Pentru că eu sunt iubita cu ochi negri, perlaţi, din noapte desprinsă.

miercuri, 5 februarie 2014

Iubirea, ca un medicament

Când te-am întâlnit, am simţit că o reacţie chimică s-a produs între noi. Ne-am amestecat precum antibioticul cu serul fiziologic, realizând astfel o testare a iubirii. Timpul a trecut şi nu au apărut edeme, eriteme între noi, nici nevroze, iar dacă ar fi apărut lipotimia, nu aş fi considerat-o reacţie adversă, ci una normală, datorită eustresului, datorită iubirii ce arde in noi. Da, eram compatibili, iar din ziua în care te-am întâlnit, reuşeşti să-mi produci tahicardii, mai uşoare sau mai intense, de fiecare dată când te văd, de fiecare dată când mă surprinzi cu ceva inedit.
Ştiu că eşti fascinat de corpul meu şi îl studiezi centimetru cu centimetru, ca la un curs de anatomie, dar nu am nimic împotriva acestei curiozităţi a ta, ba chiar îmi place enorm cum îmi priveşti pielea şi îmi atingi fiecare contur cu indexul şi mediusul, cum îmi cuprinzi încheietura, adăugând şi anularul, exercitând o presiune uşoară asupra arterei mele radiale zâmbindu-mi – exteriorizându-ţi fericirea – căci afli încă o dată că sunt reală, că sunt lângă tine şi că trăiesc, în ciuda chipului meu cuprins uneori de paloare şi a extremităţilor mele cianotice.
Şi fie că sunt în decubit dorsal, ventral, lateral sau în ortostatism, simt cum mi se instalează uşor dispneea şi xerostomia, căci sunt destul de emotivă la atingerile tale profunde şi uit să mai respir. Dar stai liniştit, nu voi îmbrăţişa exitusul. De fapt, nu cred că sunt pregătită pentru asta şi nici nu vreau să mă gândesc asupra acestui subiect, poate pentru că deja m-am gândit prea mult, poate pentru că sunt mult prea verde sau poate că nu îşi are locul acum, printre aceste rânduri cuprinse de iubirea noastră dincolo de inimă, vene, artere şi sânge integral.
Apropos de vene... ale tale sunt superbe! Îmi place enorm ansamblul tău de vene de pe braţe. Câte bifurcaţii extraordinare, proeminente, perfect poziţionate, pentru ca tu să funcţionezi! Să ştii că nici eu nu mă las mai prejos... Şi mie îmi place cel puţin la fel de mult ca ţie să îţi examinez corpul, să îl ating, să îl văd, poate mai mult decât ar face o persoană cu ochi emetropi, căci eu am dezvoltat un viciu de refracţie - miopia. Îmi place să realizez călătorii cu degetele şi buzele pe sternocleidomastoidianul tău, pe întregul tău piept, pe fiecare coastă, pe coloana vertebrală, simţind pe rând cervicalele, toracalele şi lombarele, dar neuitând de inimă. Aş vrea să îi ascult cântul cu stetoscopul biauricular, dar este mult mai romantic cu urechea lipită de pieptul tău fierbinte, simţindu-ţi în acelaşi timp şi expansiunea cutiei toracice.
Iubirea ta pentru mine este ca un medicament şi viceversa. Ne tratăm cu ea, facem terapie cu zâmbete, extragem beneficul din ea. Da, iubirea e ca un medicament. Am testat-o împreună cu tine şi aş vrea să cred că iubirea nu e o boală, sau nu devine o boală atâta timp cât nu-i dăm voie, atâta timp cât ne iubim şi pe noi înşine, atâta timp cât vom şti să nu mai plângem la nesfârşit după o iubire terminată, căci asta nu înseamnă decât să ne tratăm cu medicamente expirate.