miercuri, 26 martie 2014

Nu suntem fericiţi la timp

Fericirea este un moment - relativ scurt - dar se doreşte ca aceasta să facă parte din viaţa noastră cât mai mult posibil. Ea poate fi de lungă durată cu cât avem mai multe momente frumoase, fericite. Important de ştiut este faptul că momentele frumoase nu stau după noi, ci noi trebuie să le creem, să le activăm... Însă nu de puţine ori, ne ocupăm mintea şi sufletul cu prea multe griji: unele adevărate, altele născocite, deloc importante, sau doar le amplificăm, fie ele adevărate sau nu, căzând în exagerări; dar aceste exagerări nu sunt evidente atunci, ci abia după ce am depăşit problemele.
Nu ne dăm voie să fim fericiţi, gândurile ne stau, paradoxal, tot la probleme, cu toate că suntem prinşi în braţele fericirii. Apoi ne plângem că nu suntem fericiţi, că totul este în defavoarea noastră, că ne mistuie un foc la propriu.
Adevărul este că atunci când avem momente de fericire, nu le trăim aşa cum ar trebui, nu le gustăm, nu profităm de ele din plin, ci aproape că nu le conştientizăm. Asta mă face să spun că nu suntem fericiţi la timp şi că prea târziu ne dăm seama de valoarea acelor momente, de intensitatea lor, şi tânjim după ele când nu le mai avem sau când au scăzut numărul lor.
Nu, nu suntem fericiţi la timp, nu trăim cu adevărat ceea ce se consideră a fi important pentru trupul şi sufletul nostru. Nu mai ştim să simţim mângâierea fericirii şi parcă am pus lacăt la uşa acestei regeneratoare trăiri.

sâmbătă, 22 martie 2014

Eşuarea Iubirii

I se furişa pe tâmplă în jos, şoptindu-i cuvinte cu gust de soare şi parfum de atmosferă inopinată, apoi pe buzele ce au strigat ani la rând atingerea unei sărutări. El îşi ştia rolul: îi închidea orice gând perturbator, şi-i dăruia împlinirea dorinţelor mierii, cu promisiunea împlinirii şi în viitor. În schimb, el atât i-a cerut: cupa. Cupa cu linişte plină, căci primise doar stropi.
S-au înfruptat din cuvintele inimii, şi împreună puteau atinge culmile cele mai înalte; nu credeau că au reuşit să pătrundă în mireasma târâmului crezut pierdut, de neconceput sau nemeritat. Şi-au creat clipe lipsite de furtună, dar tremurate sub efectul emoţiei dulci. Şi-au crescut clipele dorite, şi zile, luni şi ani, au lipit în interior, straturi peste straturi de lumină roşie. Şi-au potolit setea ochilor, privindu-se ore în şir, intens, desfăcând fiecare gând ascuns, cuprins de timiditate şi uitând că a fi este limitat, uitând că locul în care se aflau se schimbă inevitabil sub influenţa anotimpurilor, a nopţilor şi a zilelor. S-au scăldat în îmbrăţişări, pe fundaluri de amurg violaceu fierbinte şi s-au iubit dăruindu-şi felurite bucurii, şi tot ce era definit ca fiind frumos. Erau ca nişte păsări, şi au învăţaţ împreună să zboare. Erau începători în a trăi, în a visa, în a iubi în doi, dar reuşeau.
Machiajul i s-a întins. Şiroaie de negru sărat îi înconjurau strâns chipul. Îi era rău. Îi era teamă. Îi era frig. Scrijelea pământul cu unghiile care i-au devenit cuţite, blestemându-l, căci a fost făcută din el fără voie. Stătea cu braţele reci, căzute pe lângă corp, meditând, şi dacă cineva ar fi pătruns în mintea ei, i-ar fi putut atinge, simţi şi asculta gândurile triste, date de realitatea nefavorabilă inimii. Buzele i-au amorţit de mult, în tăcerea cuprinsă de aflicţiune. S-a ascuns de lume, căci începuse să îi dăruiască din ce în ce mai mult întuneric. În jur existau litere - literele sufletului său, dar timpul i le-a ars. I-au fost arse şi amurgul, şi speranţa, şi atingerea în doi, iubirea.
Modul în care a aflat că a dispărut, ca o pasăre plecată către un loc neaflat, fără adresă, fără dreptul de a primi un răspuns, i-a venit ca un bolovan peste inima ce în continuare pe el îl purta, suscitându-i răni şi degradare. Îşi strigase amorul îndreptându-şi mâinile către cer, dar în van. Flash-uri derulau în mintea sa, reprezentând în final doruri. Îi era dor de el, cuvântul lipit definitiv în cartea inimii. Îi era dor de dimineţile în care soarele le lumina sfârşitul visului. Îi era dor să mai fie trezită din fiecare nocturn coşmar, primind afecţiune şi protecţie. Dar astăzi nu mai primise nimic, căci iubirea eşuase, paradoxal, în plină frumuseţe. O fi frica de a sta sau poate iubirea ajunsă la saturaţie?!!

miercuri, 19 martie 2014

Pentru tine, cu drag...


Interiorul complex al fiinţei tale, mă străbate ca o rază,
Îmi dăruieşte viziunea ta, prin pupila clară, neînfricată,
Şi îmi înfăţişează o aripă - simbol al libertăţii, şi mă încântă,
Cu fiecare cuvânt ce poartă o imagine, o simţire sau muzică,
Sau cu mult aşteptatele secrete, şoptite în nopţile ilustre,
Dar nicidecum uitate, ci pentru totdeauna păstrate,
Căci tu pentru mine eşti... iubire.

Cuvintele tale - fie reci, calde sau fierbinţi,
Nasc în mine dorinţa naturală de a-ţi vorbi.
În zi, în noapte, să te ascult, să te citesc,
Face parte din ceea ce mult iubesc.

Îţi aud răsuflările date de alb sau negru,
Şi îţi simt mângâierile trandafirului viu.
Suflet drag, să nu îţi doreşti să uiţi a iubi,
Căci nici eu nu-mi doresc a simţi dureri,
Pricinuite de eşuate iubiri.

Cuvintele să ne fie balsamul zilnic al sufletelor,
Mângâierile să ne fie aprinderi a dorinţelor,
Tăcerea să ne fie dulcea meditaţie,
Iar noaptea, prielnică creaţiei.

Îţi mulţumesc că mi-ai oferit un loc printre cuvintele tale,
Îţi mulţumesc că m-ai învelit cu mâinile tale iubitoare.
Aşa cum ştii, nimic din ce s-a aprins nu s-a stins,
Gândul dulce, puternic s-a prins, dar ceva nu ţi-am zis:
Privirea ta mă urmăreşte în fiecare vis,
Şi pe stradă mă însoţeşte neîncetat,
Pentru că încă nu te-am sărutat.

luni, 17 martie 2014

Undeva, în viitor...

Aş vrea ca trupul să nu-şi abandoneze simţirea,
Căci vreau să-ţi percep mereu căldura, inima,
Să trăiesc cuvintele captivante, născute din pieptul şi mintea ta,
Să stau lipită de tine, fericită, ascultându-ţi încă o dată filosofia.

În discuţii interminabile să ne avântăm, până în inimaginabile adâncimi,
Şi mâine să fie o prea frumoasă prelungire a zilei de azi.
Şi când se vor desena pupile dilatate de somn, şi în colţ de ochi sclipiri,
Să adormim vorbind despre frumoasele, magicele, marile iubiri.

Undeva, în viitor, nu vreau să-ţi fiu himeră sau putredă amintire.
Undeva, în viitor, eu voi scrie tot despre iubire, şi tot despre tine.
În schimb, nu ştiu dacă voi avea mai mulţi oameni lângă mine,
Dar m-aş bucura colosal dacă vei fi tot tu la braţul meu,
Oferindu-mi aceleaşi atingeri trasate blând, fremătătoare în sufletul rozaceu.


sâmbătă, 15 martie 2014

Ne-am Ascuns de Lună


Privesc pe fereastră şi constat că s-a stins ziua. Copacii dansează incoerent pe ritmul dansului de vânt, ce stârneşte totodată şi frunzele ciopârţite de mersul mult prea apăsat al sufletelor rătăcite... Văd chipuri crispate, cu ochi împrăştiaţi şi uscaţi, în a căror pupile se pot observa pereţi goi, reci şi negri, şi cum luna le înghiţea şi ultima picătură de strălucire, pentru că nu se străduiau să strălucească.
Noaptea trecută am avut un coşmar în care se făcea că luna m-a sufocat în vis, iar tălpile mi le-a făcut reci ca dragostea moartă. A fost doar un vis sau a fost doar invidia lunii... Ce noapte interesantă şi ciudată!
Îmi oferi o cupă cu vin sângeriu şi-mi spui că e lichidul amăgitor al dragostei. Îţi dau dreptate, apoi sorb, dar cupa îmi alunecă... Cioburi. Praf de sticlă. Ochii mei coboară, iar rochia mea soarbe cu nesaţ pardoseala cu roşu spart - o formă de artă abstractă a servirii vinului. Aş picta imaginea, dar nu sunt cel mai priceput pictor, aşa că o înmagazinez pe un raft al memoriei. Nu, nu am nevoie de vin... Dragostea nu se naşte cu acel lichid, deşi este asociat frecvent cu aceasta.
Eu nu m-am rătăcit, dar dacă vreau să mă rătăcesc... vreau să mă rătăcesc în braţele tale, în buzele tale, în fruntea ta, în ochii tăi. Tu mă poţi invita la o plimbare prin grădina toropitoare a inimii şi a minţii cu un singur sărut sau cu o poezie. Prin întâlnirea buzelor catifelate, pline de sânge fierbinte, clocotitor, tu îmi aduci un mister pe care nu vreau să-l explic în cuvinte, pentru că şi-ar pierde intensitatea, s-ar evapora şi mi-e teamă că nu-l voi mai găsi sau nu-l voi mai găsi la fel; doar inimile îl înţeleg şi îl păstrează...
Luna şi-a dorit să ne găsească, dar noi ne-am ascuns. Cu rochia mea udă ai învelit fereastra, apoi ne-am privit, ne-am învârtit ochii pe pereţii înnoptaţi pe jumătatene-am îmbătat cu parfumul nostru şi ne-am creat valuri în interior prin intermediul atingerilor dulci şi ameţitoare. În jurul meu erai doar tu şi zâmbeam, pentru că eram capabili să strălucim şi fără lună.

duminică, 9 martie 2014

Praful

Praful aminteşte de mizeria umană în ochii unui căutător de sensuri... Da, mizeria aceea care se lipeşte de minţile oamenilor, căci este lăsată să se adune strat cu strat, an de an, apoi este lăsată să se întărescă, devenind piatră. Pietre seci sunt unii, în zadar atinşi de soare, căci nu sunt capabili de a simţi... nimic. Dacă ar avea pietrele conştiinţă ar mulţumi soarelui?! Dar asta e altă poveste, aşa că reformulez: dacă şi-ar aminti oamenii că există voinţa, ar mulţumi voinţei? O întrebare poate cam absurda...
Oamenii? Poveşti triste, fericite, asemănătoare, şi totuşi unice, căci nimic nu e tras la indigo, nici măcar gemenii. Realitatea e îmbrăcată în gheaţă atunci când se zăresc şi se conştientizează zâmbetele, cuvintele false, sau altfel spus, atunci când se descoperă adevăratele feţe. Şi ai vrea atunci să nu le înţelegi, să nu le citeşti... Ar fi fost mai simplu, căci ce nu ştii, nu te doare. Şi astfel, când suntem siguri că ştim... nu mai ştim. Da, totul se dezvăluie dureros cu următorul pas greşit.
Când realitatea pe care nu vrem s-o vedem, se vede clar în oglinda descoperită a ochilor, brusc, loc de speranţă nu prea mai există - parcă nici speranţa nu mai speră. Poate după oglindă ea poate fi găsită, răscolind trecutul, descoperind problema, rezolvând-o şi activând speranţa. Poate... Dar mulţi au căutat prea mult şi s-au blocat, căci au plecat cu totul, uitând să instaleze bare de protecţie. E destul de riscant...
Până la urmă suntem singuri. Căutăm oameni, speranţe, şi voit sau nu, mai devreme sau mai târziu, se sparg oglinzile; ne trezim singuri - nu e mereu ceva rău în asta - şi nu că nu am fi ştiut că în esenţă suntem, dar în unele contexte conştientizăm singurătatea din plin, căci năvăleşte, ne calcă în picioare. Şi dorim uitarea, măcar un pic - acel moment de linişte - aşa cum poate s-a întâmplat săptămâna ce tocmai a trecut. Dar ghinion, astăzi nu a fost ziua cea mai bună, astăzi singurătatea se simte cât pentru toată săptămână. Ghici a cui o fi vina...
Omule, nu te strădui să-mi vorbeşti, pentru că se pierde şi ultima speranţă pe care o ai, se îngroaşă praful aducând ceva în plus, şi mă tem că apoi imaginea ta va fi din ce în ce mai greu de uitat, căci şi eu uit greu oamenii. Dacă vei povesti, îţi vei extinde realitatea trecută, şi o vei percepe ca fiind prezentă, vie, te vei aventura în trecut nepregătit, şi mă tem să nu păţeşti ceea ce au păţit mulţi. Deci nu... doar ascultă ce mai am de spus.
Ştiu cine e lângă tine... Eşti pierdut în recele ei, căci e perpetuă în viaţa ta. Este ea, realitatea sumbră, costumată într-un demon care-ţi suge energia pozitivă; asta pentru că o vezi că te bântuie doar în negru, şi nu poţi fi capabil să vezi că este înconjurată de culori calde. Vezi, ştiu răspunsul... Cazi, omule, cazi... E firesc, dar până la un moment dat, pentru că ai nevoie de o zi senină. Ai nevoie de o zi în care să-ţi faci toate plăcerile dorite sau măcar una, cea mai profundă, cea mai înflăcărată, cea la care ai visat poate zeci de ani. Ai nevoie de o astfel de zi pentru ca mai apoi să ai curaj să naşti şi altele, îmbogăţindu-ţi viaţa cu frumos. Hai, curăţă praful, pentru că există voinţa!