vineri, 30 mai 2014

Violetul Se Stingea


Perfect pictat pe azurul infinit,
Îmi mângâia plăpând ochii amurgul violet.
Mă-ndemna până la ultima lui secundă să zbor, să vin
Urcând pe liniile degrade de nori, dar am sfârşit cu un suspin...
Nu puteam decât să-l păstrez în albumul minţii
Şi să-l rog să-mi coloreze camerele inimii.
Dar ştiam că azi nimic nu se mai întorcea...
Violetul într-un albastru noptatic se stingea.

3, 2, 1... S-a dus, s-a dus, nu mai era prezent
Şi eu tăceam, priveam nemişcată spre orizont.
Cerul s-a închis complet
Şi numai eu nu voiam să plec,
Numai eu voiam să mai rămân,
Un pic voiam să-l mai privesc,
Dar eu prea mult aşteptam,
Iar el pleca...
El mă uita...

miercuri, 28 mai 2014

Rugăminte


Întunericul încă bântuie pe fiecare rând din minte
Şi litere ies continuu, lipite în nenumărate cuvinte.
Simt că doar eu mă aud în fiecare noapte
Şi un strigăt întind iar peste o nevinovată foaie.

Nu-mi da cuvinte gustoase ce se transformă în amăgiri,
Nu-mi da năprasnicele furtuni, nu-mi şterge culori,
Nu-mi spune ca visul îmbrăţişat de amor a apus
Nu-mi spune că mi-am pierdut acel surâs...

Dă-mi o rază de speranţă, dă-mi o mână de ajutor,
Fă ca zilele mele să nu fie cuprinse de-acel rece fior.
Nu-mi da sentimentul pierderii prin absenţe, striviri,
Nu-mi da regrete, oftaturi mute printre viitoare iubiri.

Nu-mi da nimic ce nu s-ar putea împlini,
Nu-mi da clipe ce rămân doar în mine, închise amintiri,
Nu-mi da, căci ştiu ce lungă, ce apăsătoare e uitarea...
Tu, viaţă, îmi asculţi rugămintea?

sâmbătă, 24 mai 2014

Duzina de cuvinte - Spre Pace


Soarele începea să-şi decline razele, iar ea adora să se lase mângâiată de ultimele raze roşii - aurii. Mai târziu, pe cer erau cusute stele, iar noaptea avea o strălucire aparte. Sau poate că ea, fiinţa plăpândă, îi conferea acea strălucire, schimbându-şi modul de a vedea, de a interpreta tot ce se petrecea în jurul ei...
S-au dus zilele în care îşi placa chipul cu var, încercând să ascundă oboseala interioară, starea de nelinişte în care se afla. Dar şi-a spălat sufletul si a luat-o de la capăt cu mai multă perseverenţă. A înţeles că există o singură cale prielnică: să construiască pas cu pas tot ce îşi dorea, astfel încât să fie fericită. A înţeles că doar mâinile sale împreună cu mintea ei puteau face minuni. Şi chiar dacă noaptea o prindea singură, ştia că pe cer o privea, o veghea o stea, poate chiar steaua ei norocoasă, acea lumină care o făcea să înţeleagă că există sigur în orice întuneric, şi seamănă ca o portiţă care duce spre frumos, spre pace...
A doua zi, în zori, fugise către dulapul cu haine, îşi alese cea mai splendidă rochie, iar în păr îşi agăţase un trandafir... Nu era un om laş, aşa că se osteni să trăiască, să accepte viaţa care i-a fost dată, să accepte ceea ce este şi să nu-şi rănească sufletul mult prea fraged...

Alte creaţii, aici, în tabel.

miercuri, 21 mai 2014

Mi-amintesc...

Mi-amintesc emoţiile care te lasă fără cuvinte, iar tăcerea e cea mai potrivită; o literă, un sunet ar distruge acea convorbire din priviri. Sunt momente în care să taci e cel mai romantic.
Mi-amintesc momente ce păreau ireal de frumoase şi abia când veneau cel puţin două confirmări le credeam, fiind sigură că nu visam.
Mi-amintesc convorbiri care păreau că nu au sfârşit ori nu meritau să aibă un sfârşit.
Mi-amintesc bucuria cu care realizam fotografii şi cum numărul lor ajungea uşor la 200 şi parcă tot nu erau de ajuns.
Mi-amintesc cum învăţam lucruri noi, cum găseam rezolvări celor mai întunecate stări.
Mi-amintesc trenurile şi mersul lor. Mi-amintesc compartimentul în care stăteam, locurile şi chipurile celorlalţi din el.
Mi-amintesc când am început să ştiu ce vreau şi cum totul se detensiona, se limpezea.
Mi-amintesc plăcerea cu care scriu.
Mi-amintesc entuziasmul cu care devorez cărţile.
Mi-amintesc toate textele şi poeziile în care am lăsat o parte din sufletul meu şi care vor rămâne pentru totdeauna nemuritoare.
Mi-amintesc dragostea scrisă pe foi, cu litere de mână.
Mi-amintesc când am simţit că lumea mea se potrivea cu a altor oameni, acea conexiune care te face să zâmbeşti negreşit, să te bucuri că nu eşti singurul.
Mi-amintesc frumuseţea interioară a oamenilor pe care o vedeam, o simţeam, fără a schimba vreo vorbă cu ei.
Şi nu în ultimul rând, mi-amintesc cine sunt... Cred că am uitat o vreme...

vineri, 16 mai 2014

Sub Vălul Transparent


Imagini noi defilau prin faţa ochilor invadaţi de dor,
Şi toate treceau mai departe, se lipeau de trupul doritor.
Mâinile se-mpleteau, căutau cu grijă acel sonor,
Din pieptul ei palid, neatins, dar însetat de amor.

Frumuseţea nu se putea descompune ca o frunză de toamnă,
Şi el îi desena întruna cercuri, mişcări de o fineţe rară,
Şi-i dăruia nenumărate priviri şi sărutări calde de vară,
Şi era acoperită bucăţică cu bucăţică de o emoţie unică.

Sub vălul transparent, în acel mister, simţeau, tăceau,
Cuvintele din minte pe parcurs se împlineau,
Pentru că braţele lor soare purtau şi răspundeau
Oricărui vis, oricărei chemări din noianul de dorinţe,
Şi alte amintiri se mai scriau pe foi, liniştite.

marți, 13 mai 2014

Cântecul, Parfumul, Visul

Cu ochii închişi îmi ating părul, chipul, mâinile, coastele, picioarele, pe cântecul lui Liszt, Liebestraum. Mi-e dor, dar nu încerc să-l şterg din mine ori să-l arunc departe, pe primul nor din acest amurg mort. Realizez că în tăcere îmi duc gândurile mele, şi poate că aş vrea să spun multe, poate chiar cu voce tare, dar nu este nimeni să mă asculte. Şi mai are vreun sens, atunci când totul pare a fi din ce în ce mai şters?! Şi poate că nici eu nu ar trebui să mai ascult orice îmi spun...
Cerul plânge şi cântecul la fel... Voi adormi cu el în minte şi mă voi visa, într-o altă zi, dintr-o altă viaţă, apoi mă voi trezi speriată, pe acelaşi pat de gheaţă. E frig şi parfumul ce îl port, cu note răcoritoare de răsărit, nu îşi are locul pe pielea mea, în ceea ce simt, şi cu atât mai puţin în asfinţit... E prea dulce, e prea fin... Cristalele de ploaie se preling pe ferestre şi privesc dansul, contopirea lor perfectă şi rece. Privirea mi-e fixă, dar altundeva, iar o şoaptă de-a ta iar o aud, precis nu o voi uita nicicând. Orele trec, una după alta; aş vrea să plec, dar nu sunt gata, nici nu ştiu unde să mă las purtată...
S-a sfârşit cântecul, dar îl repet - nu ştiu de ce - cred că îmi aduce aminte şi mai pregnant de acel sentiment. E târziu în noapte şi nu mai văd nimic, doar propriul cercel în oglindă sclipind; e de la luna plină, dar goală de fel, şi-nconjurată de negru, de umbră. Nu vreau să plec, nu vreau, nu pot să uit. Nu-mi pasă că peste tot a nins... Erai cel mai frumos vis... Şi vei fi... Dar poate că cea mai bună opţiune ar fi să merg mai departe şi să las dimineaţa să îmi străbată trupul şi să-mi aducă un surâs dublu, să îmi umple sufletul...

luni, 12 mai 2014

Pe Dos



Poetul nu mai scrie la fel, dar schiţează un vers aparent fără sens. El cade, se ridică, iar cade şi se întreabă câţi paşi mai are până la acel ceva - nu ştie ce, nu ştie cum să-l numească - dar îl aşteaptă, vrea să-i iasă în faţă... 
Zâmbetele s-au înfricoşat, ochii nu s-au mai ridicat din pământ, mâinile s-au oprit din mângâiat, inima nu mai simte la fel, iar cuvintele s-au oprit, căci s-au aprins ca un chibrit şi au ars până la sfârşit. Viaţa tremură ca un copil hiperemoţionat şi nimic nu mai poate fi sigur sau la fel cum a fost. Umbra n-a dispărut, se ţine ca o fantomă după fiinţă, spunându-i cu ecou o poveste ştiută, dar urechile s-au făcut surde intenţionat şi totuşi au ratat. Se caută prea mult şi se pierde, se caută un zâmbet şi se primeşte unul îngheţat sau când se doreşte prea tare, se eşuează, iar când se doreşte prea puţin, ori deloc, se câştigă. O clipă, un minut a devenit prea mult şi nu mai este timp sau nici nu vrei să mai auzi. Parfumul dulce s-a evaporat şi timpul curge la fel, dar în fiecare schimbat...
Totul e pe dos, se demonstrează opusul, şi trebuie din nou să coasem trecutul, căci s-a desfăcut, niciodată nu vrea să rămână mut...

sâmbătă, 10 mai 2014

Duzina de cuvinte - Din Tine

În viaţă se mai ajunge şi la război, şi fiecare are o intensitate şi o durată diferite. De multe ori, considerăm mult prea grav prezentul, decât ceea ce am trăit până atunci sau că nu poate exista ceva mai grav de atât, şi totul se transformă uneori, paradoxal, într-o imagine, o percepţie greşite. De aceea, noi, oamenii, nu mai suntem capabili să vedem clar situaţia şi reacţionăm anapoda în privinţa unor astfel de evenimente.
Dar dintre toate războaiele, cel interior este poate cel mai greu de dus, dar nu şi imposibil de rezolvat. E un război care se dă în mintea ta, în inima ta, în tine, e al tău şi numai al tău, din cauza surplusului de gânduri sau din cauza alimentării fiinţei cu imagini, cu trăiri nefaste, nereuşind dizolvarea lor, nereuşind trierea lor.
Dar poate că cel mai greşit lucru pe care poţi să-l faci în viaţă este să-ţi aşezi dragostea pe un afet, crezând că vei nimeri cu precizie persoana dorită şi că va fi a ta. Rezultatul nu e deloc favorabil, pentru că nu faci decât să o îndepărtezi. Un orgoliu rănit, nu înseamnă altceva decât o palmă aplicată în final de către propria persoană, atunci când nu îţi convine că celelalte persoane ţi l-au descoperit, ţi l-au confirmat. Te-ai urcat pe un piedestal fără merit...
În dragoste, se greşeşte cel mai frecvent, pentru că dragostea este cel mai dorit sentiment, este poate sentimentul suprem. Şi pe cât de suprem poate fi, pe atât de decadent poate fi. La început, dragostea o ţesem cu grijă, cu fir de urzeală magic, îi adăugăm sentimente dintre cel mai profunde ca totul să devină din ce în ce mai puternic, iar dacă apare sfârşitul ei, din păcate, magia dispare, şi totul seamănă ca un giulgiu. Şi se pune problema: a fost sau nu a fost iubire?!
Ca un recviem pentru ceea ce a fost, se mai speră, se mai învârte sufletul şi inima de pe o parte pe alta, dorind arzătoare ca dragoste să reînvie. Şi poate că va reînvia, dar de cele mai multe ori nu va mai fi ceea ce a fost. Dar poţi să mai calculezi încă o dată totul, să vezi dacă mai are vreun sens. Sensul, oricât de mic ar fi, el dacă există, poate conta, pentru că hrăneşte speranţa că lucrurile se mai pot îndrepta, îşi pot relua cursul spre o direcţie favorabilă, sau se va pune punct trecutului şi un nou început va fi posibil, cu toate că pare dificil.
În acest marş al sentimentelor care ne invadează fiinţa toată viaţa, cei care se simt părăsiţi de şanse, de bunătate, de iubire, acceptă aventurile, dar o aventură rămâne tot o aventură şi constată că tot lipseşte ceea ce caută. Dar poate că uneori, tot ceea ce trebuie să faci este să te opreşti din căutat şi să respiri, să laşi să vină totul natural, să fii surprins în mod plăcut, să te bucuri cu adevărat. Dacă te afli în incompatibilitate cu tine, te afli în incompatibilitate şi cu lumea, pentru că totul începe de la tine, din tine...

Încă o duzină de cuvinte marca Psi, care m-a inspirat să scriu pe blog cu foarte mare uşurinţă. Alte creaţii, pot fi găsite aici, în tabel.

miercuri, 7 mai 2014

Noaptea

Pe străzi e un amestec de trăiri... A suferinţe lăsate la vedere din ce în ce mai clar şi a dulcegării exagerate şi cumva purtătoare de banal sau odios, şi mai rar a priviri limpezi, a şoapte, a sărutări protejate de ochii curioşilor, probabil din timiditate sau nevoia de intimitate.

Pe străzi totul e vechi şi nou deopotrivă... Soarele dezvăluie clădirile cu fiecare dimineaţă şi le aruncă treptat în negru cu fiecare asfinţit care parcă îţi lasă un fel de spaimă, o inexplicabilă zdrobire de suflet sau doar o stare emoţională scăzută, dar care are să treacă în final. Şi tot tabloul acesta, e un fel de punere în scenă, un fel de aducere aminte a naşterii şi a morţii, a ceea ce a fost, dar mai puţin a ceea ce va fi, dar făcând cel mult presupuneri. Şi oricât de mult se străduiesc luminile stradale, luminile din interiorul caselor, nu pot învinge noaptea. Dar noaptea pare interesantă prin faptul că tăcerea nu e stinsă, aşa cum se crede... Chiar şi când dormi, nu taci. Vobeşti cu vocea minţii, lucrează subconştientul şi poate chiar trăieşti la cote maxime.

Noaptea poate fi goală şi poate reaminti cât de singur eşti, în cazul în care noaptea te prinde fără compania cuiva sau nu neapărat, pot fi multiple motive, iar melodiile ce credeai că îţi vor alunga gândurile interzise, starea rece îmbrăcată în rătăcire, parcă îţi fixează sau amplifică ce simţi. Totul pare că se veştejeşte în jurul tău... Te cauţi, te strigi sau cauţi pe alţii şi îi strigi, mut, la marginea porţii ce desparte conştientul de lumea viselor, căci atunci totul capătă o intensitate diferită de cea de peste zi. De cele mai multe ori, te gândeşti prea mult şi totuşi, îţi spui că nu îţi este frică să pătrunzi în camera ta interioară şi să analizezi fiecare parte din care eşti compus, amestecul tău de trăiri, crezând că eşti expert în acestea sau în toate. Dar când ajungi să găseşti greşelile, pasurile greşite, te muştri şi atunci începe să îţi fie frică. Îţi este frică de ceea ce eşti acum, dar parcă mai mult de ceea ce vei putea fi de mâine încolo. Poate că gândurile către propria persoană sunt cele mai neînchise... şi din păcate, când tind să ajungă la exagerări, care puse şi în viaţa reală, nu pot aduce decât tristeţi, dureri şi altele care sunt integrate în acestă clasificare nefastă, şi nu pot fi şterse.

E târziu... Un huhurez sparge aparenta linişte, te cuprinde un fior pe şira spinării, şi te hotărăşti să îţi aşezi mintea pe pernă, sperând că zburătoarea va pleca şi că nu anunţă moartea ta, deşi ai vrea să moară o parte din tine, să prindă cu ghearele ei gândurile pe care nu le vrei în viaţa ta.
În final, ştii că vei cunoaşte, vei trăi atât plăcutul cât şi dezgustul, indiferent că sunt ale tale sau ale altora, dar că totul depinde de tine, de ceea ce faci ca să îţi fie bine ţie şi celor din jur pe cât se poate, dar mai ales acolo unde e cu adevărat important. În mijlocul întunericului, ştii că nici măcar tu nu poţi învinge noaptea, dar ştii că poţi învinge noaptea minţii...