marți, 13 mai 2014

Cântecul, Parfumul, Visul

Cu ochii închişi îmi ating părul, chipul, mâinile, coastele, picioarele, pe cântecul lui Liszt, Liebestraum. Mi-e dor, dar nu încerc să-l şterg din mine ori să-l arunc departe, pe primul nor din acest amurg mort. Realizez că în tăcere îmi duc gândurile mele, şi poate că aş vrea să spun multe, poate chiar cu voce tare, dar nu este nimeni să mă asculte. Şi mai are vreun sens, atunci când totul pare a fi din ce în ce mai şters?! Şi poate că nici eu nu ar trebui să mai ascult orice îmi spun...
Cerul plânge şi cântecul la fel... Voi adormi cu el în minte şi mă voi visa, într-o altă zi, dintr-o altă viaţă, apoi mă voi trezi speriată, pe acelaşi pat de gheaţă. E frig şi parfumul ce îl port, cu note răcoritoare de răsărit, nu îşi are locul pe pielea mea, în ceea ce simt, şi cu atât mai puţin în asfinţit... E prea dulce, e prea fin... Cristalele de ploaie se preling pe ferestre şi privesc dansul, contopirea lor perfectă şi rece. Privirea mi-e fixă, dar altundeva, iar o şoaptă de-a ta iar o aud, precis nu o voi uita nicicând. Orele trec, una după alta; aş vrea să plec, dar nu sunt gata, nici nu ştiu unde să mă las purtată...
S-a sfârşit cântecul, dar îl repet - nu ştiu de ce - cred că îmi aduce aminte şi mai pregnant de acel sentiment. E târziu în noapte şi nu mai văd nimic, doar propriul cercel în oglindă sclipind; e de la luna plină, dar goală de fel, şi-nconjurată de negru, de umbră. Nu vreau să plec, nu vreau, nu pot să uit. Nu-mi pasă că peste tot a nins... Erai cel mai frumos vis... Şi vei fi... Dar poate că cea mai bună opţiune ar fi să merg mai departe şi să las dimineaţa să îmi străbată trupul şi să-mi aducă un surâs dublu, să îmi umple sufletul...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Te ascult! :)