sâmbătă, 21 iunie 2014

Duzina De Cuvinte - Răsărit



Răsăritul de după dealul verde văratic azi altfel îl priveşti...
În suflet îţi pătrund perpendicular razele lui sidefii, întregi.
Te gândeşti amuzat că pe acel deal nu au ce căuta un piton şi-o pisică,
Dar gândul acesta a făcut ca tristeţea să-ţi fugă,
Şi la fiecare ridicare de pleoapă observi că nu te mai înţeapă,
Eşti mai vioi şi mai limpede exact ca splendida dimineaţă.

Azi e clar altfel, gândurile ţi se aştern pe o pernă moale,
Iar gândurilor negative le-ai dat câte o palmă şi degeaba se opun
Şi strigă înfuriate, tu le arunci cât mai departe şi se fac scrum,
Şi mintea nu-ţi mai este o patină ca ieri, alunecând la vale,
Pentru că ai schimbat frecvenţa, prinzi alt post
Şi n-ai nevoie de păstori.

Mânat mai mult ca oricând de pulsaţii interne, pozitive,
De pe un alt port sau peron te-ai hotărât să pleci,
Iar căilor greşite le-ai pus câte o pensă, le blochezi,
Şi te îndrepţi către lumea din tine
Fără arme din panoplie,
Pentru că tu bine ştii,
Le ai pe cele proprii.
 

Poftiţi şi la alte duzini!

sâmbătă, 14 iunie 2014

Duzina De Cuvinte - Trăieşte!

Apatici ne plimbăm prin viaţă,
Şi uneori, speriaţi de propria existenţă.
Exteriorizăm oftaturi tremurate,
Ne facem praf şi pulbere în extreme.

Pretindem că luptăm, războinici suntem,
Dar uneori chiar rugul propriu ni-l ardem.
Suflete boboci, răbdătoare am fost odată,
Astăzi, fiare necrozate - prea multă boală.

Un sâmbure de adevăr căutăm,
Dar de el parcă mai mult ne depărtăm.
Dispreţuim frumosul - scrisul, tablourile,
Dar arta nu cedează, nu şi-a înmuiat strigările.

Închide ochii, dar nu-ţi topi visele ca ceara,
Conştientizează-ţi drumul, reactualizează-ţi purtarea.
Odihneşte-ţi trupul pe pâmântul atins de adunătoare,
Priveşte cerul şi raza portocalie,
Lasă-le să-ţi aducă gândul către tine,
Şi... trăieşte!


Cu cele douăsprezece cuvinte s-au jucat şi cei înscrişi în tabel la Psi.

luni, 9 iunie 2014

Gândurile Sunt Libere

Câteodată, noaptea mă prinde într-o inimaginabilă singurătate... Vântul îmi mângâie haotic părul, iar braţul lui rece îl simt pe spate, la un loc cu un miros de frunze ude, moarte. Şi mai mult ca oricând, realizez că în mine cad tone de gânduri... Simt cum timpul se strecoară precum nisipul printre degete şi îmi aduc aminte că doar el are continuitate permanentă, căci mie îmi aduce şi îmi ia lucruri, şi ştiu că va face acelaşi gest cât voi trăi, probabil pentru a mă obişnui cu efemeritatea; mă va lua de tot, atunci când timpul meu se va termina, şi voi rămâne doar o umbră pierdută sau voi fi precum parfumul care mai pluteşte prin cameră o bună bucată de timp, semn că am fost, că am trăit acolo, şi mi-am dus gândurile în tăcere sau strigând dureros către cer aşteptând un răspuns, măcar unul din zeci sau sute de întrebări...
Oricât încerc să nu mă gândesc prea mult, luându-mi din nou şi din nou cărţi de citit, nimic nu-mi promite uitarea a ceea ce am trăit şi nici întreruperea viselor în care pot să jur că te simt... Aseară, când am lipit ochii, mi-a apărut din nou chipul tău, ca un soi de curent, ca un gând. M-a străbătut prin fiecare loc care mă compune, m-a înconjurat ca o aură. Mi-am privit mâna, cât un clipit timid, şi apoi mi-am îndreptat-o cu mare grijă către tine, având speranţa că eşti real, nu o pulbere ori o fantazie. M-am apropiat mai mult de tine şi ţi-am şoptit câteva cuvinte pe care deja le cunoşti. Apoi, te-am rugat să mai stăm, să ne facem nopţile lungi şi poate chiar să scriem împreună, pentru că gândurile ni se potrivesc şi ne putem gândi la lucruri mai puţin gândite, putem scrie ce simţim, ceea ce ne face negreşit să zâmbim, minunându-ne de similaritatea dintre noi. Mi-e dor de mintea ta... Mi-e dor de inima ta... Dar am sfârşit adormind lângă tine - somn în somn - ascultându-ţi gândurile mierii printre vârfurile degetelor ce-mi scriau pe trup.
Mă întreb: dacă tu eşti în visul meu şi dacă sunt şi eu sunt în al tău, atunci există o parte de realitate? Ce întrebare... Dar ştiu sigur că s-a întâmplat ca gândurile, visele, sentimentele noastre să se fi intersectat în acelaşi timp şi încă se mai intersectează în nopţile reci şi ploioase de vară, doar că acum... printre... iluzii.
Vezi tu, de multe ori gândurile, ca şi visele, ca şi sentimentele, sunt libere şi nu e mereu bine că se întâmplă astfel. Ele fac cum vrea omul doar până la un moment dat, apoi scapă de sub control, zboară dintr-un loc în altul fără să mai fie perceput acel prag diferenţial, decât după un anumit timp...
Da, în mine cad tone de gânduri. Trăiesc cu gândurile mele, cu visele mele, cu sentimentele mele, dar... şi cu ale tale. Deşi au definiţii diferite, se întrepătrund undeva, se leagă. Trăiesc cu acest trio, iar tu ţi-ai lăsat o parte din el, o parte din tine la mine, atât de intensă, scrisă cu cerneală permanentă, cu fiecare popas făcut, prin actul conversaţiei, al trăirilor. Pentru cât timp, nu ştiu, poate pentru o viaţă. Sunt o bibliotecă de gânduri, de momente, de parcă am fost făcută pentru asta. Să deţin oare o capacitate puternică de a mă descurca cu ele, de a le suporta până şi pe cele mai crunte? Probabil...
Gândurile continuă să-mi fugă prin minte şi printre rânduri, dar în aceeaşi cameră - trupul. Sunt precum fantomele care bântuie în acelaşi loc şi în special noaptea, căci noaptea toate gândurile se trezesc mai mult ca niciodată la viaţă. Nici nu mai ştiu cât e alegerea mea şi cât e alegerea lor sau dacă ce scriu se mai leagă, mai are vreun sens... Aş vrea să nu mai gândesc un timp, să iau o pauză de la gânditul prea mult, dar în mintea şi inima mea un lucru e clar: pe tine te voi păstra, nu te voi uita o clipă. Aş vrea ca în singurătatea nopţilor să nu-mi mai ţină luna companie, dar pot eu să o schimb cu tine?! Eşti un gând într-un vis... Eşti un sentiment aprins... Eşti un gând ce pluteşti în mine şi deasupra mea...

Alte gânduri libere zboară şi prin acest tabel, la Psi.

vineri, 6 iunie 2014

Spiritul Chema Acalmii


Singurătăţi, singurătăţi,
Agonii, agonii,
Răceli, răceli,
Şi alte simptomatologii...

Piesele din jur se micşorau, parcă nu se mai potriveau,
Iar ochii tăi confuzi, puful salcâmilor ce dansa alene, priveau.
Parcul în care te aflai se cufunda în îmbrăţişarea, în sunetul frigului,
Şi atmosfera era acompaniată de voci îndepărtate şi apropiate ale sufletelor.

Nu mai suportai să fii singur, strângeai la piept doar aerul,
Voiai să pleci, dar ceva te imobiliza şi traversai străzi cu privirea şi cu gândul.
Într-un târziu, te-ai ridicat şi ai plecat, ploaia parcă te-a citit şi te-a ajutat,
A început să plângă peste lacrima ce ţi se prelingea din colţul ochiului întristat.

Spre seară, stăteai cu ochii închişi, dar nu ţi-ai mai putut aduce somnul.
Printre lumini şi umbre cu parfum de ploaie, distingeai doar roşul şi negrul,
Şi atunci, senzaţia că un vis s-a mai închis puţin câte puţin
Se intensifica, şi ţi se forma teama de ce va putea de mâine veni.

Lumini sau umbre, nu mai ştiai ce-i bun,
Dar frumosul şi urâtul ele îl compun.
În ochii tăi, prin beznă şi pustiu, lumini şi raze colorate de flori,
Erau cugetări, căci voiai răspunsuri, dar se blocau în aşteptări,
Şi totul era cuprins într-o pătură groasă de ceaţă, de întrebări.

Singurătăţi, singurătăţi,
Agonii, agonii,
Răceli, răceli,
Şi alte simptomatologii,
Iar spiritul tău în agitaţii chema acalmii...

luni, 2 iunie 2014

În Jurul Cuvintelor

Ne dezbrăcăm cuvintele... Le lăsăm pe unde ne purtăm paşii: pe străzi, pe bănci, prin mijloace de transport, prin conexiuni de priviri, pe internet; le lăsăm la alţi oameni aşa cum şi aceştia îşi lasă la rândul lor cuvintele la noi; le lăsăm pe foi virtuale ori palpabile. Unele cuvinte le lăsăm poate pentru a ne întoarce la ele cândva, pe altele le lăsăm de tot, le uităm; noi spunem sau credem că uităm, dar există probabilitatea de a nu reuşi în mod constant, căci într-o zi este posibil să ne amintim totul atât de viu, atât de pregnant, atunci când ne aflăm în conjuctura potrivită. Dar uneori, ajungem să ne uităm mai degrabă pe noi şi nu uităm lucrurile de care nu mai avem nevoie. Pentru că nu efectuăm mai des sau ori de câte ori este nevoie o igienă a minţii, sfârşim prin a ne uita. Iar a ne uita este unul dintre cele mai grave lucruri cu care se poate confrunta omul.
Peste tot sunt cuvinte... În cărţi, în ziare, reviste, pe străzi, în şcoli şi alte instituţii; şi chiar şi o imagine, un tablou, ne inspiră un cuvânt; unii au cuvinte mai mult noaptea, alţii, ziua, dar toate vin din noi, oamenii. Cuvintele sunt sentimente. Ne dezbrăcăm cuvintele pentru că este necesar sau le dezbrăcăm pentru a înveli pe cineva ca să-i mai încălzim sufletul... Ne dezbrăcăm cuvintele pentru binele nostru şi pentru binele celorlalţi. Unele cuvinte ne ung la suflet, altele dor rău şi ne lasă cicatrici în cel mai fericit caz, pentru că unele răni parcă nu mai vor să se închidă. Tonalitatea cuvintelor însoţite sau nu de gesturi, joacă un rol important în relaţiile interpersonale. Ne ajută să facem legături, dar şi să le desfacem atunci când este cazul. Ne ajută să simţim, să înţelegem, ne aduc bucuria. Dar nu mereu le înţelegem, nu mereu ne aduc bucuria, pentru că intensitatea lor, ceea ce ele reprezintă, pot fi altceva decât ceea ce ne aşteptam.
Fiecare ne modelăm cuvintele în funcţie de locul în care ne aflăm şi fiecare are cumva, cuvintele proprii. Acestea desemnează descrierea unei persoane, cu calităţile şi defectele aferente, dar şi bagajul de cunoştinţe. Fiecare joacă diferite roluri sau are diferite statusuri. Din această cauză, ne este greu să tragem o linie şi să spunem că cunoaştem o persoană. Trebuie să o surprindem în mai multe ipostaze pentru a ne crea o părere reală despre aceasta.
În anumite contexte, nu mai avem nevoie să auzim cuvinte, pentru că ne putem înţelege foarte bine şi din priviri. Sunt momente când vrem tăceri, şi chiar vin, e nevoie de ele, iar atmosfera creată ne cuprinde cu blândeţe, ne face să plutim şi să ne întrebăm dacă nu cumva visăm, pentru că inima ne bate atât de puternic încât ne-o auzim, iar timpul parcă se opreşte. Ne simţim vii, ne simţim împliniţi, avem poftă să trăim. Aceasta este o formă de tăcere pozitivă, mai mult specifică sentimentului de iubire. În cazul în care cuvintele lipsesc şi nu ar fi trebuit sau nu pentru o perioadă mai lungă, tăcerea, absenţa, parcă ne infestează interiorul, se formează o tensiune, pentru că nu ştim care va fi rezultatul, nu ştim ce ascunde acea tăcere.
Uneori, încercăm să tăcem cu scopul de a ne linişti, dar de multe ori, se întâmplă doar la exterior acea tăcere, pentru că realizăm introspecţii (autoanalize, autoobservaţii). Vorbim mult cu noi, găsim lucruri care ne frământă, găsim şi lucruri care nu ne frământă dar le facem să fie grave, le exagerăm, iar când simţim că nu putem scoate cuvintele toxice din noi de unii singuri, şi mai tare ne consumăm energia, naştem o secetă interioară deloc benefică minţii şi sufletului, în loc să punem stop o clipă şi să respirăm. Terapia ar fi scrisul sau dialogul cu o persoană de încredere şi care are un minim de cunoştinţe despre psihologie sau cel mai bine, cu o persoană specializată, pentru a ne educa cât de cât gândurile. Câteodată, vorbim mult cu noi, cu propriile persoane, pentru că nu avem cu cine, dar nici nu încercăm să găsim activităţi care să ne mai deconecteze...
Ne învârtim în jurul cuvintelor, încercăm să ne întelegem pe noi, dar şi pe ceilalţi, şi încercăm să nu rănim. Uneori rănim fără să vrem, pentru că unii oameni nu sunt capabili să audă adevărul, să-l accepte, ei vor să audă doar ce vor; alteori, rănim din orgoliu, şi deviem mult de la subiectul principal, ajungând să-i vedem şi/sau să-i arătăm persoanei de lângă noi doar defectele, anulându-i cumva calităţile, chiar dacă ele cântăresc mai mult. Atunci credem că avem dreptate deplină şi orice ar spune cealaltă persoană, nu are un sens şi se ajunge în final, la o anulare reciprocă sau despărţire. Pe moment, pe fond de supărare, nervi, stres, suntem tentaţi să spunem vrute şi nevrute. De preferat este să nu acordăm prea multă atenţie lucrurilor spuse în prezenţa acestor stări, tocmai pentru că generează conflicte. Lucrurile se aşază, se discută, se rezolvă când avem mintea limpede şi eventual după un anumit timp.
Dar când ştim că trebuie să ne detaşăm de unele cuvinte şi când ştim că trebuie să ne apropiem mai mult atunci când auzim, simţim unele cuvinte? Şi ce ne facem când vrem să ne apropiem de cineva prin cuvinte, facem chiar paşi, dar acesta nu dă nici un semn că ne ascultă? Să renunţăm sau să mai încercăm? Care e metoda cea mai bună? Iar cuvintele nespuse unde se duc? Sau cuvintele care au fost spuse, dar nu au fost puse în practică - reprezentând dorinţe - şi sunt în stand-by din diferite motive, când se împlinesc? Se vor mai împlini vreodată? Vor mai conta mai târziu? Şi ce e mai rău? Să regretăm cuvintele pe care le-am creat şi le-am rostit sau să regretăm că nu am avut puterea de a lua decizii atunci când ar fi trebuit şi să schimbăm astfel încât să fi fost totul cum ne-am fi dorit? Dar tot ce ştim este că ele, cuvintele, sunt un instrument puternic şi de noi depinde cum şi când le folosim, depinde de gradul nostru de cunoaştere...