luni, 2 iunie 2014

În Jurul Cuvintelor

Ne dezbrăcăm cuvintele... Le lăsăm pe unde ne purtăm paşii: pe străzi, pe bănci, prin mijloace de transport, prin conexiuni de priviri, pe internet; le lăsăm la alţi oameni aşa cum şi aceştia îşi lasă la rândul lor cuvintele la noi; le lăsăm pe foi virtuale ori palpabile. Unele cuvinte le lăsăm poate pentru a ne întoarce la ele cândva, pe altele le lăsăm de tot, le uităm; noi spunem sau credem că uităm, dar există probabilitatea de a nu reuşi în mod constant, căci într-o zi este posibil să ne amintim totul atât de viu, atât de pregnant, atunci când ne aflăm în conjuctura potrivită. Dar uneori, ajungem să ne uităm mai degrabă pe noi şi nu uităm lucrurile de care nu mai avem nevoie. Pentru că nu efectuăm mai des sau ori de câte ori este nevoie o igienă a minţii, sfârşim prin a ne uita. Iar a ne uita este unul dintre cele mai grave lucruri cu care se poate confrunta omul.
Peste tot sunt cuvinte... În cărţi, în ziare, reviste, pe străzi, în şcoli şi alte instituţii; şi chiar şi o imagine, un tablou, ne inspiră un cuvânt; unii au cuvinte mai mult noaptea, alţii, ziua, dar toate vin din noi, oamenii. Cuvintele sunt sentimente. Ne dezbrăcăm cuvintele pentru că este necesar sau le dezbrăcăm pentru a înveli pe cineva ca să-i mai încălzim sufletul... Ne dezbrăcăm cuvintele pentru binele nostru şi pentru binele celorlalţi. Unele cuvinte ne ung la suflet, altele dor rău şi ne lasă cicatrici în cel mai fericit caz, pentru că unele răni parcă nu mai vor să se închidă. Tonalitatea cuvintelor însoţite sau nu de gesturi, joacă un rol important în relaţiile interpersonale. Ne ajută să facem legături, dar şi să le desfacem atunci când este cazul. Ne ajută să simţim, să înţelegem, ne aduc bucuria. Dar nu mereu le înţelegem, nu mereu ne aduc bucuria, pentru că intensitatea lor, ceea ce ele reprezintă, pot fi altceva decât ceea ce ne aşteptam.
Fiecare ne modelăm cuvintele în funcţie de locul în care ne aflăm şi fiecare are cumva, cuvintele proprii. Acestea desemnează descrierea unei persoane, cu calităţile şi defectele aferente, dar şi bagajul de cunoştinţe. Fiecare joacă diferite roluri sau are diferite statusuri. Din această cauză, ne este greu să tragem o linie şi să spunem că cunoaştem o persoană. Trebuie să o surprindem în mai multe ipostaze pentru a ne crea o părere reală despre aceasta.
În anumite contexte, nu mai avem nevoie să auzim cuvinte, pentru că ne putem înţelege foarte bine şi din priviri. Sunt momente când vrem tăceri, şi chiar vin, e nevoie de ele, iar atmosfera creată ne cuprinde cu blândeţe, ne face să plutim şi să ne întrebăm dacă nu cumva visăm, pentru că inima ne bate atât de puternic încât ne-o auzim, iar timpul parcă se opreşte. Ne simţim vii, ne simţim împliniţi, avem poftă să trăim. Aceasta este o formă de tăcere pozitivă, mai mult specifică sentimentului de iubire. În cazul în care cuvintele lipsesc şi nu ar fi trebuit sau nu pentru o perioadă mai lungă, tăcerea, absenţa, parcă ne infestează interiorul, se formează o tensiune, pentru că nu ştim care va fi rezultatul, nu ştim ce ascunde acea tăcere.
Uneori, încercăm să tăcem cu scopul de a ne linişti, dar de multe ori, se întâmplă doar la exterior acea tăcere, pentru că realizăm introspecţii (autoanalize, autoobservaţii). Vorbim mult cu noi, găsim lucruri care ne frământă, găsim şi lucruri care nu ne frământă dar le facem să fie grave, le exagerăm, iar când simţim că nu putem scoate cuvintele toxice din noi de unii singuri, şi mai tare ne consumăm energia, naştem o secetă interioară deloc benefică minţii şi sufletului, în loc să punem stop o clipă şi să respirăm. Terapia ar fi scrisul sau dialogul cu o persoană de încredere şi care are un minim de cunoştinţe despre psihologie sau cel mai bine, cu o persoană specializată, pentru a ne educa cât de cât gândurile. Câteodată, vorbim mult cu noi, cu propriile persoane, pentru că nu avem cu cine, dar nici nu încercăm să găsim activităţi care să ne mai deconecteze...
Ne învârtim în jurul cuvintelor, încercăm să ne întelegem pe noi, dar şi pe ceilalţi, şi încercăm să nu rănim. Uneori rănim fără să vrem, pentru că unii oameni nu sunt capabili să audă adevărul, să-l accepte, ei vor să audă doar ce vor; alteori, rănim din orgoliu, şi deviem mult de la subiectul principal, ajungând să-i vedem şi/sau să-i arătăm persoanei de lângă noi doar defectele, anulându-i cumva calităţile, chiar dacă ele cântăresc mai mult. Atunci credem că avem dreptate deplină şi orice ar spune cealaltă persoană, nu are un sens şi se ajunge în final, la o anulare reciprocă sau despărţire. Pe moment, pe fond de supărare, nervi, stres, suntem tentaţi să spunem vrute şi nevrute. De preferat este să nu acordăm prea multă atenţie lucrurilor spuse în prezenţa acestor stări, tocmai pentru că generează conflicte. Lucrurile se aşază, se discută, se rezolvă când avem mintea limpede şi eventual după un anumit timp.
Dar când ştim că trebuie să ne detaşăm de unele cuvinte şi când ştim că trebuie să ne apropiem mai mult atunci când auzim, simţim unele cuvinte? Şi ce ne facem când vrem să ne apropiem de cineva prin cuvinte, facem chiar paşi, dar acesta nu dă nici un semn că ne ascultă? Să renunţăm sau să mai încercăm? Care e metoda cea mai bună? Iar cuvintele nespuse unde se duc? Sau cuvintele care au fost spuse, dar nu au fost puse în practică - reprezentând dorinţe - şi sunt în stand-by din diferite motive, când se împlinesc? Se vor mai împlini vreodată? Vor mai conta mai târziu? Şi ce e mai rău? Să regretăm cuvintele pe care le-am creat şi le-am rostit sau să regretăm că nu am avut puterea de a lua decizii atunci când ar fi trebuit şi să schimbăm astfel încât să fi fost totul cum ne-am fi dorit? Dar tot ce ştim este că ele, cuvintele, sunt un instrument puternic şi de noi depinde cum şi când le folosim, depinde de gradul nostru de cunoaştere...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Te ascult! :)