vineri, 28 noiembrie 2014

Vers pe cer

Când el este închis şi trist şi fără...
Fără producţie de senin, de veselie,
Îl mai pictez în gând cu-o acuarelă
Şi-i aduc astfel un glob de soare.

Alteori, am nevoie de-un creion albastru
Da, creionul-jucărie al copilului de-odinioară,
Ce desena pe foaie un cal nărăvaş,
Şi-şi imagina că e personaj într-un basm.

Nu-i mare brânză să scriu un vers
Ori un triunghi, un cerc să desenez.
Cercul pot să-l fac şi cu-o gură de pahar,
Dar tot versul mi-e cel mai drag.

Îmi scot broşa de pe şal,
O aşez din nou în sertar,
Nişte apă îmi pun în pahar,
Şi ştiu că azi trebuie să scriu
Două versuri pe cerul azuriu:

Ieşi din cochilie, din papuc,
Nu eşti un om pierdut!


Alte creaţii se găsesc în tabel la Eddie.

joi, 27 noiembrie 2014

Pentru tine, SuperBlog!

Salut, SuperBlog!


După cum bine ştii, nu ne cunoaştem decât din toamna aceasta, deci nu sunt unul dintre acei participanţi cu vechime în competiţia ta. Te-am zărit pentru prima dată cam în urmă cu 2 ani, pe diferite bloguri ale participanţilor tăi, dar nu te-am băgat în seamă, pentru că nu eram suficient de curioasă ca să aflu mai multe despre tine şi poate că nu eram nici pregătită. Dar în vara aceasta, la sugestia unui participant, m-am gândit serios dacă nu cumva este timpul să intru şi eu în dansul tău. Este adevărat, nu ştiam dacă mă voi descurca cu probele enunţate, nefăcând asta niciodată, dar mi-am zis că pentru a şti de ce sunt în stare, trebuie doar să încerc. Aşa că te apreciez pentru că stimulezi creativitatea prin probele care de fapt sunt nişte teme de viaţă, despre care nu cred că aş fi scris din propria iniţiativă, cel puţin nu despre unele. Şi iată-mă acum, ajunsă la ultima ta probă. Am participat la toate probele tale, neîntârziind la nici una, pentru că odată ce am intrat în dansul tău am dorit să joc până la capăt şi cât mai bine.
 
Acum o să dezbrac cămaşa de participant sau poate că nu, o voi îmbrăca pe cea de consilier peste cea de participant. SuperBlog, ca să fii cel mai bun candidat, trebuie să ai în vedere următoarele aspecte ce ar trebui neapărat punctate încă de la început, pentru că da, începutul dacă este făcut cu dreptul, ai mari şanse să câştigi, să fii tu cel mai cel dintre toate competiţiile.

- trebuie să aduni şi să păstrezi lângă tine oamenii cei mai competenţi (partener media, blogger partener şi nu numai), pentru ca tu să înfloreşti, iar înflorirea aceasta - ţine minte - trebuie făcută pas cu pas şi bine;
- atunci când un lucru nu mai merge, trebuie să ţii cont de părerile celor care te ajută să fii cel mai bun, care te ajută ca tu să poţi exista;
- în probele lansate, bine ar fi ca limita maximă de cuvinte să nu fie cerută; uneori, când scrii, nu ştii până unde vei merge cu scrisul şi nu-i corect să fii depunctat mai ales când articolul este foarte bun; un minimum, da, este bine să fie cerut;
- îţi recomand să fii mai motivant; cred că trebuie să vii cu mai multe beneficii, de exemplu, în funcţie de numărul de puncte acumulate, fiecare Superblogger să primească ceea ce merită, măcar un bonus pe lângă celelalte premii pe care le poate sau nu câştiga;
- şi nu în ultimul rând, ar fi frumos dacă te-ai putea extinde, adică pentru fiecare regiune a ţării să existe câte un Superblog, astfel încât Superbloggerii să se poată întâlni mai uşor şi să se poată şti şi cine e cel mai bun Superblogger din zona respectivă, nu doar la nivel de ţară, iar probele pot să rămână la fel pentru toată lumea sau pot fi altele în funcţie de zonă; cred că ar fi un element de noutate şi foarte interesant...

Nu ştiu ce aş mai putea să-ţi spun, dar tot ce ţi-am spus este spre binele tău. După cum vezi, ţi-am dat cred, cele mai bune sfaturi cum de altfel cred că au făcut-o şi ceilalţi consilieri ai tăi, şi sper să ţii cont de ele în 2015.

Îţi mulţumesc pentru experienţa oferită!
Toate bune, SuperBlog!


Articol scris pentru SuperBlog 2014, proba nr. 24

marți, 25 noiembrie 2014

Atenţie, şoferi! Don't text and drive!

Nu, nu este loc de vreo amânare când vine vorba despre transmiterea unui mesaj de interes public. Aşadar, nu voi încerca să fac nicio introducere lungă, voi fi cât se poate de directă. Şoferule, îţi transmit tare şi răspicat: Don't text and drive! Un mesaj cum nu se putea mai simplu de atât spus, lansat de către cei de la Toyota.

A venit timpul să înţelegi acum şi pentru totdeauna că sms-urile, email-urile, vorbitul la telefonul mobil nu se fac în timp ce conduci. Mai poţi aşteapta câteva minute. Serios, chiar mai poţi aştepta, şoferule! Telefonul tău nu pleacă nicăieri, te asigur de asta, aşa că termină de condus cu bine şi abia apoi poţi să trimiţi mesaje câte vrei dacă îţi pasă de viaţa ta, dar şi a celor din jurul tău. De asemenea, trebuie să înţeleagă şi cei care ştiu că eşti în trafic că nu poţi răspunde în asemenea condiţii. Dar dacă este vreo urgenţă, opreşte maşina şi aşa poţi vorbi liniştit. Ideal ar fi ca telefonul mobil să fie setat pe modul silent, deoarece chiar şi soneria poate distrage atenţia.

Desigur, tehnologia este bună, în fond, orice lucru care ne face viaţa mai uşoară, dar să fie utilizată cu cap, nu într-o împrejurare care ar putea dăuna. Dacă am putea conştientiza cât de periculos este un telefon mobil utilizat la volan, am avea cu siguranţă o lume cu mai puţine accidente de circulaţie sau chiar fără nici unul. Sunt şoferi care consideră că se descurcă foarte bine cu trimiterea sms-urilor de la volan (mai exact, 77% dintre adulţii de peste 25 de ani) şi nu văd în asta vreun pericol, dar pot fi siguri că le va ieşi bine de fiecare dată?! Uneori, o secundă de neatenţie te poate costa viaţa. Da, o secundă care poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Se poate termina tragic cu toate că nu ai dorit să se întâmple astfel. Şi nu este normal, nu este drept să murim din cauza ignoranţei la volan, din cauza nestăpânirii dorinţei de a butona telefonul. Nu mai poţi schimba nimic după ce accidentul a fost produs şi s-a lăsat cu vieţi pierdute sau cu vieţi salvate dar care vor rămâne imobilizate la pat, viitorul lor nesunând deloc roz.

România se află pe locul I din Uniunea Europeană la numărul de decese rutiere raportat la un milion de locuitori. Nu, asta nu sună deloc bine, şoferule! România merită să fie pe locul I, dar nu în asemenea sondaje triste, aşa că fă ceva şi schimbă situaţia actuală. Şi ca să te convingi şi mai bine de ceea ce se poate întâmpla dacă trimiţi mesaje în timp ce conduci maşina, te invit să priveşti experimentul realizat de către Roxana Ciuhulescu şi Dani Oţil.


Ai terminat de condus? Bun, bravo! Acum poţi suna liniştit ori trimite sms-uri chiar cu textul "Don't text and drive" si prietenilor tăi şi cu atât mai bine dacă sunt şoferi, şi explică-le că vigilenţa la volan salvează vieţi! A transmite un mesaj important şi a informa corect, este primul pas către schimbarea în bine!


Articol scris pentru SuperBlog 2014, proba nr. 22

duminică, 23 noiembrie 2014

Manichiura ta trebuie să aibă Farmec!

Cred că orice femeie începe să fie curioasă în legătură cu frumuseţea corporală încă din fragedă copilărie, începând cu cele mai la îndemână şi nelipsite produse cosmetice: rujul şi... lacul de unghii. Evident, ale mamei, folosite pe ascuns, pentru că se ştie bine că sunt interzise la vârsta aceea. Iar ceea ce-i interzis devine interesant şi neapărat de explorat...
Pentru mine, lacul de unghii şi implicit unghiile mari sunt nelipsite. În timpul şcolii generale, toate acestea erau interzise, aşa că abia în liceu am putut experimenta pe îndelete. Acum nu concept să nu am unghii lungi şi lac pentru că mi se dă sentimentul că-mi lipseşte ceva, dar cred că aici a intervenit doar dezobişnuinţa.
Nu am un secret anume, doar ceva dexteritate, căci manichiura mi-o realizez singură şi cât mai clasic, alegând de cele mai multe ori varietăţi de roşu (a se observa în poza alăturată) pentru că roşul este una dintre culorile potrivite pielii mele albe şi pentru că este în concordanţă cu felul meu de a fi. Dincolo de asta, pentru mine manichiura reprezintă o componentă care dă farmec femeii - desigur, fiecare cu farmecul ei - îi conturează trăsăturile fizice şi poate spune mai multe despre personalitatea ei.
O manichiură frumos realizată îţi spune clar că este o femeie bine îngrijită, îi place să se înfrumuseţeze, să aibă grijă de ea până în cele mai mici detalii, iar culorile folosite deja îţi oferă şi mai multe răspunsuri.

Cea care foloseşte nuanţe închise, te duce cu gândul că e o împătimită a muzicii rock, iar frumuseţea o găseşte în acel rece misterios.
Cea care foloseşte nuanţe deschise, hazlii, vii, te duce cu gândul că e o pasională, îi place să iasă în evidenţă strălucind, emanând o energie caldă.

Oricum suntem, simţim, Farmec ne oferă câte un pic din toate, adică pentru toate gusturile. Aşa că, alege ce ţi se potriveşte din colecţia de lacuri Farmec Collection 2014:
  • Enjoy Your Dark Side 
  • Your Highness, Honey, I’m Home, Go Get Them, Girl

sau poate...
  • Santa’s Here, It’s Freezing Out There și Tree’s Rock, pentru că îndată vine Crăciunul, iar manichiura ta trebuie să aibă Farmec!!!

    Articol scris pentru SuperBlog 2014, proba nr. 23

vineri, 21 noiembrie 2014

Exprimă-ţi emoţiile fără frică!



Komunomo mi-a adus aminte inevitabil despre psihologie, una dintre pasiunile care mă preocupă zilnic. Probabil că acest articol va arăta, cel puţin în prima parte, ca o lecţie de psihologie, dar voi scrie evident, din perspectiva proprie.
Am ales să ating în special subiectul despre frică, pentru că o consider cea mai gravă dintre emoţiile primare. Desigur, frica, precum şi celelalte emoţii primare au gradul lor de complexitate, pot duce către extreme, iar extremele nu sunt bune atunci când sunt atinse. Când ne sunt date astfel de emoţii, ele au rolul nu de a destabiliza organismul, chiar dacă aşa par în faza incipientă, ci de a-l regla, de a trece peste o situaţie nu tocmai pozitivă, însă reglarea aceasta de noi depinde dacă o facem şi când o facem.
Partea pozitivă a fricii (raţională) poate desemna un avertisment. Când ceva nu este în regulă în exteriorul nostru, frica îndeamnă la luarea atitudinii potrivite pentru a scăpa cu viaţă sau pentru a ieşi învingător, pentru a trece cu bine peste ceea ce deranjează, perturbă. De exemplu, te afli în faţa unui real pericol (foc, accident) şi semnalul tău interior îţi spune să găseşti metoda cea mai bună de scăpare, trebuie să te adaptezi rapid situaţiei. Aici au loc nişte procese chimice. În faţa fricii, adrenalina creşte în sânge, practic, substanţa aceasta ne face să mergem înainte, să găsim soluţiile potrivite, şi odată găsite, organismul se relaxează, îşi recapătă echilibrul.
Cât despre partea negativă a fricii (iraţională), aceasta blochează organismul, pentru că nu i se dă voie să iasă afară, persistenţa ei facând mult rău, chiar ravagii. Nu de puţine ori am întâlnit la oamenii din jurul meu expresiile: „Vai, ce mi-e frică!”, „Vai, nu mai pot de frică!” şi se simt neputincioşi, nu mai reacţionează cum trebuie, se pierd sau fug din calea ei prin amânare. Evident, nu astfel trebuie reacţionat. De punctat aici ar fi faptul că frica poate fi uneori intensificată, adică i se acordă o gravitate care de fapt nu există cu adevărat, este falsă, se află doar în mintea subiectului. Dar frica prelungită şi amânată nu rezolvă problema, ci cu următoarea ocazie va fi scoasă din nou la suprafaţă, şi cu cât se stă mai mult în acea stare, cu atât mai greu se poate ieşi din ea. De noi depinde ce caracter îi dăm fricii, cum o modelăm, pentru că nimeni alta decât propria persoană poate schimba cursul simţirii.
Îmi exprim emoţiile proprii prin scris deseori. Aşa că bucuriile, tristeţile, speranţele, crezurile, le mai aşez frumos în versuri. Dincolo de asta, scrisul, cititul, se ştie că sunt o formă de terapie. Tot aici includ şi discuţiile pe care le port despre ceea ce simt cu persoane care pot fi capabile nu doar să asculte, ci şi să înţeleagă situaţiile mele, eventual să îmi arate chiar şi un mic sprijin acolo unde eu nu mă pot descurca de una singură, acolo unde eu nu pot vedea ieşirea, însă am trecut de ceva timp la un alt nivel de înţelegere a fiinţei umane. Am învăţat să fiu propriul meu psiholog, autodidact. Cred că fiecare ar trebui să putem fi astfel, să putem realiza şi o igienă a minţii, deci interioară, a ceea ce simţim, aşa cum facem şi cu celelalte părţi ale corpului. Felul cum gândim contează foarte mult, atât pentru tine cât şi pentru societate... Când am fost elevă, cel puţin în primii ani ai şcolăritului, nu mi-am putut exprima unele emoţii, ceea ce simţeam cu adevărat, gândindu-mă că va ieşi rău, voi răni pe cineva sau chiar se va râde de mine, evident, asta pentru că nu era încurajată exprimarea emoţiilor, eu percepând totul ca fiind greşit. Mi-a dăunat cu timpul. Purtând totul în mine, s-a resimţit la nivel somatic. Cu alte cuvinte, atunci când nu ne exteriorizăm se ajunge la o implozie care se răsfrânge la nivelul organelor, adică îmbolnăvire. Iar când spun exteriorizare, nu mă refer nicidecum că trebuie să batem ori să umilim pe cineva, ci la faptul că trebuie să ne eliberăm de răul acumulat, fie el stres, frică, anxietate, prin discuţii libere, sincere, neîngrădite, ce ajung pas cu pas la rădăcina lui sau printr-o activitate care în final să-l elimine.
De-a lungul timpului am avut şi un cocktail de emoţii negative. Un cocktail de furie, dezgust, tristeţe, din cauza faptului că educaţia nu se face aşa cum ar trebui, dar am mers mai departe încercând să nu-mi înjosesc fiinţa, capacitatea mea de a cunoaşte. Indiferenţa, inferioritatea, stagnarea nu au ce căuta într-o comunitate, şi cu atât mai puţin în educaţie, pentru că ea reprezintă făgaşul spre bine atât pentru tine cât şi pentru semenii tăi. Educaţia reprezintă pilonul principal în dezvoltarea fiinţei umane, iar un om sănătos mental şi căruia îi pasă, înţelege foarte bine acest aspect.
Într-o comunitate, văd foarte benefică exprimarea liberă a emoţiilor. Aşa nu ne minţim pe noi înşine şi nici pe ceilalţi din jurul nostru. Aşa putem trăi într-o lume a adevărului, a înţelegerii. Aşa nu mai suferim, am fi mai buni, mai... oameni. Da, mai oameni, pentru că de ceva timp simt că ne lipseşte această condiţie pe care credeam că o avem în mod natural. Şi poate că o avem într-adevăr, numai că am uitat de ea, am uitat de noi...
Poate că suna a fi ideal ce spun, dar eu cred că orice este posibil. Noi să vrem să ne schimbăm. Iar pentru a înţelege o emoţie, nu trebuie să ne oprim doar la efectul ei, ci trebuie să găsim şi cauza ei, ce anume a produs-o, mai ales atunci când aceasta este negativă. Descoperirea şi înţelegerea cauzei produce în subiect reechilibrul, starea de bine şi cu atât mai frumos când aceasta se face într-o comunitate care are principii sănătoase de viaţă, iar recidiva are mari şanse să nu se mai producă.

Aşadar, să construim frumosul exprimându-ne emoţiile fără frică! :)


Articol scris pentru SuperBlog 2014, proba nr. 21 

miercuri, 19 noiembrie 2014

Când ai pofta-n priză

Într-o zi, promoterul şugubăţ
S-a gândit să îşi aducă un băţ, 
Cu el avea să pună interzis la tava plină 
Clientului ce nu trecea testul cu brânză.


Şi cine nu trecea testul era cam trist...
Mulţi nu mai încercau, se declarau învinşi,
Şi toată brânza prin băţul lui trecea,
Vesel, parte cu parte o înfuleca,
De ziceai că-i frigărui,
Mai ceva ca cel de pui.

Şi zilnic dădea să măsoare
Pofta cu adevărat cea mare.
Eşti curios cum citeşte apetitul?
Uite-aşa face promoterul!

Îţi dă frumos brânza pe la nas
Să vadă cât de mult eşti atras.
Aşa ştie bine, are o siguranţă,
Că are un veritabil fan în faţă.

Iar dacă nu eşti fan brânză,
Poate că ai sau nu o scuză,
Dar dacă vrei să devii,
Convinge-l pe promoter, tu ştii...

Dar nu uita că-i şi mare şugubăţ,
Hai, încearcă, du-te şi-l ia de braţ,
Trebuie să ştii să-i faci pe plac,
Să treci dacă-i nevoie chiar şi la atac
Dacă vrei brânză să primeşti
Nu doar să stai să salivezi.

Încearcă să-i iei brânza
Arată-te interesat - e mare miza,
Intră şi tu în jocul lui, poate reuşeşti,
Altfel nu vei primi nimic, degeaba cerşeşti.

Şi el va gusta brânza iar şi iar şi iar,
Îţi va fura porţia, ştii că-i mare brânzar,
Şi tu vei rămâne bătând din buză
Nu vei primi nicio firimitură de brânză.

Aşa se întâmplă când ai pofta-n priză
Şi mai eşti şi promoter Fan Brânză.


Articol scris pentru SuperBlog 2014, proba nr. 20

marți, 18 noiembrie 2014

IPL sau adio păr nedorit



Astăzi se constată clar, nu mai este ca odinioară
Când părul de pe corp era lăsat în voie să crească.
Adevărat, nu era considerat o problemă majoră,
Dar lumea pas cu pas a evoluat,
Cam totul s-a transformat.

Dacă în trecut la epilat femeia nici nu se gândea,
Înseamnă că deloc nu o stânjenea,
Însă acum, bine ştie femeia modernă
Că epilatul dacă nu se face e o catastrofă.

Chiar şi bărbatul modern acum se vrea
Fără de păr pe piept sau pe picior – e chiar aşa,
Mai ales când eşti atlet, fotbalist,
Fotomodel sau culturist.

Părul începe să fie o corvoadă
Mai ales când timpul te presează,
Şi săptămânal cere atenţie specială,
Nu poţi să-l tratezi cu indiferenţă.

Dar acum există o altă soluţie,
Un aparat de ultimă generaţie,
Menit să aducă zâmbete albe
Pielii ce nu-şi doreşte pilozitate.

Există o lumină intens pulsată (IPL)
Ce se vrea a fi perfectă,
Şi când pe corp se-aşază ritmat,
E semn că părul va fi anihilat.

Adică vei spune părului nedorit « pa »
El nu va mai creşte pururea,
Aşa că gândeşte-te destul de bine,
Vrei să-l mai vezi sau nu, de mâine ?

Ai crede că e vorba de o magie,
Dar nu-i decât tehnologie,
Modernă, şi mult mai eficientă,
Te face să uiţi de bicuri şi ceară.

750 de impulsuri realizează el,
Şi ţi-e mai confortabil epilatul direct de-acasă,
Doar citeşti atent instrucţiunile şi-o să-ţi iasă.

Şi astfel, părul corporal sau facial
Se duce definitiv, metoda nu-i în zadar,
Fără nicio durere te epilezi,
De eşti curios, vino să vezi !

Şi lumea-ţi pare mai veselă, mai frumoasă,
Când păr nedorit nu mai ai pe braţ, gambă, coapsă,
Şi când mergi la o plimbare pe zi ori pe seară,
Te simţi bine în pielea de-acum mereu catifelată.

De obicei, o nouă tehnologie
Naşte şi întrebări – lumea vrea să ştie,
Dar orice lucru care vrea să trateze,
Nu vrea să strice sau să afecteze.

Moda mereu se va schimba, doar ştii,
Ce-i azi nou, mâine poate va fi vechi,
Şi mai rămâi în minte cu amintirea
Ce-ţi poate aduce un zâmbet sau nostalgia.


Articol scris pentru SuperBlog 2014, proba nr. 19

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Hai să evoluăm în comunitate!



Este adevărat că în ziua de astăzi toţi depindem, într-un mai mic sau mai mare procent de internet. Fără el n-am putea scuti timp şi ne-ar fi mai greu să ţinem legătura cu rudele sau prietenii ce nu se află tocmai aproape ca distanţă. Şi odată cu internetul s-au născut şi comunităţile virtuale. Nevoia omului de socializa online, de a cunoaşte, a crescut foarte mult în ultimii ani.
Comunităţile virtuale au fost create pentru a uni oameni, fie că sunt sau nu din acelaşi judeţ/ţară şi care au măcar un lucru în comun. Cred că rolul acestor comunităţi este de a ajuta, de a te distra, de a te găsi şi a găsi mai uşor oameni care împart aceleaşi viziuni, pasiuni, interese cu tine, de a evolua pe domeniul ales, de a forma un tot care să funcţioneze activ şi care să se păstreze.
Dar câte dintre comunităţile existente sunt cu adevărat comunităţi ? Pentru a exista o comunitate, consider că trebuie să existe nişte principii bine stabilite, reale, aplicate de către toţi membrii ei. Oamenii trebuie să rezoneze între ei, căci practic asta duce la trăinicia comunităţii; nu aderezi la o comunitate doar pentru că e la modă sau doar de dragul de a fi şi tu printre oameni. Desigur, e frumos, e vital să fii printre oameni, nu cred că am putea trăi altfel, dar cum oamenii sunt diferiţi, aşadar, locul fiecăruia să fie acolo unde trebuie. Iar o comunitate o văd ca fiind benevolă şi naturală, nu răsărită din dorinţa de a instiga oamenii să facă lucruri ce nu vin direct din sufletul lor şi cu atât mai grav când acele lucruri nu aduc nimic bun în societate.
O comunitate, indiferent unde s-ar afla ea, i-ar putea ajuta pe oameni să-şi găsească prieteni şi să se dezvolte chiar pe fiecare plan al vieţii lor, pentru ca să se bucure că trăiesc cu adevărat. Cel puţin o parte dintre oameni sunt singuri şi nu mă refer la faptul că nu şi-au găsit jumătatea, ci la faptul că au cam pierdut contactul cu lumea, au încrederea în sine şi în ceilalţi scăzută, consecinţa fiind închiderea în ei, ca într-o cuşcă, iar o comunitate vine ca un respiro pentru ei…

Despre mine, ar fi aşa de zis: în timpul şcolii, comunitatea clasei de elevi din care făceam parte s-a mutat şi pe o platformă de socializare pentru a afla informaţii mai uşor, pentru a ţine legătura mai uşor, pentru a ne ajuta mai uşor atunci când trebuiau realizate proiecte. Era o modalitate simplă de a colabora, de a realiza materialele necesare, de a le uni, de a le prelucra şi finaliza într-un timp mult mai scurt.
Scrisul mi-a fost şi îmi este drag. Cuvântul cred că cel mai bine l-am descoperit în gimnaziu când am început cu scrierea pentru revista literară a clasei. Dincolo de asta, cuvântul poate uni oamenii, cu el creăm şi putem aduce în realitate visuri, atunci când există o devoţiune, o continuitate faptică, deci care nu rămâne doar la nivel de promisiune sau de cuvânt în vânt…
  În 2010 mi-am făcut primul blog, tocmai din dorinţa de a continua cu scrisul, de a discuta pe temele despre care scriam şi cu alţii, dar şi pentru a-mi găsi un stil de scriere propriu, în fond, de a evolua; a fost un adevărat exerciţiu. Acum scriu din 2012 aici, pe Blogul Claudiei, şi sper să fac asta mult timp de acum încolo. Însă de când cu blogging-ul, am avut ocazia de a întâlni offline o singură persoană, ce nu era din acelaşi judeţ cu mine, iar întâlnirea a fost interesantă, fiind plăcut surprinsă de faptul că era aceeaşi, fără vreo mască, deci aşa cum o ştiam din mediul online.
De un an fac parte dintr-un club virtual de scriere, din pasiune pentru scris, joacă şi voie bună, toate împletindu-se armonios, însă partea cu întrevederile e mai dificilă, membrii fiind din diferite colţuri de ţară sau de lume, dar cred că cel mai mult contează ideea de a fi om, de a exista înţelegere, deschidere către unitate, şi toate acestea construiesc o punte între oameni. Tot aici, ar fi de amintit şi despre competiţia SuperBlog, unde particip pentru prima dată, căci mi-a surâs ideea de scris creativ, de note, de juriu, de întâlnire între bloggeri…
Şi nu în ultimul rând, sunt înscrisă la biblioteca judeţeană. Un om care scrie, desigur că şi citeşte, şi ca să se mai desprindă de calculator mai merge şi la un film, la o plimbare, mai fotografiază natura, mai pictează, cu alte cuvinte, aducerea încântării în suflet şi minte, aducerea energiei. Cel puţin, aşa fac eu… Iată!




Şi-apoi mă întorc la scris... 


Dar de cele mai multe ori, cei din comunităţile virtuale rar ajung să se întâlnească şi în spaţiul real sau poate chiar deloc. Asta se poate explica prin faptul că distanţa ar fi un impediment, aşa cum spuneam mai sus din experienţa proprie, observând că persoanele cu care împart aceleaşi pasiuni nu sunt din acelaşi judeţ cu mine. Desigur, nu-i imposibilă întrevederea, dar când se face, nu se poate face chiar des. Dar cei care stau aproape, şi nici timpul nici distanţa nu-i împiedică, chiar trebuie să facă paşi mai departe, şi să nu exagereze cu timpul petrecut pe internet…
Mai nou, tocmai am aflat că există o evoluţie în ceea ce priveşte comunităţile virtuale, evident, tot datorită oamenilor, şi încet-încet par să nu mai fie ce au fost, dar e de bine. « KOMUNOMO este o platformă de socializare atipică, ce își propune să scoată oamenii din online și să îi reînvețe să trăiască în viața reală, să redescopere și să împărtășească emoții reale, autentice. KOMUNOMO este un loc de întâlnire al oamenilor cu pasiuni și atenționează la utilizarea excesivă a Internetului. » Nu-i aşa că sună interesant o astfel de comunitate?
Şi ca să închei, consider că schimbarea stă în noi şi trebuie înţeles acest aspect foarte bine, pentru că de noi depinde cum reglementăm lucrurile astfel încât să trăim frumos, sănătos.


Articol scris pentru SuperBlog 2014, proba nr. 18