miercuri, 12 noiembrie 2014

Când răspunsul stă la o cafea distanţă



Mă plimbam adesea prin parcul din apropierea bibliotecii în care lucram. În parc încercam să-mi las gândurile mai puţin optimiste şi oboseala acumulată, uneori purtând cu mine şi termosul de cafea. Dar într-o zi, la o oră târzie a amiezii de toamnă, pe când soarele dădea semne că e aproape pe sfârşite, parcă nu puteam să plec din parc, încă meditam la ceea ce mi se întâmplase de mai bine de două săptămâni înainte. Voiam numaidecât să înţeleg totul, căci nu-mi plăceau întrebările fără răspuns, ocolişurile, aşteptarea fără rost. Şi stăteam pe banca aproape îngheţată, dar asta mă făcea să mă simt mai vie, căci în orele cât stăteam la lucru, mă simţeam într-o altă lume, total ruptă de realitate şi nu, nu pentru că eram înconjurată de cărţi. Simţurile mele o luau razna, mergeau în toate direcţiile si parcă niciunde când cei doi ochi mă priveau şi parcă îmi şopteau cuvinte nemaiîntâlnite, scăldate în misterul ce adânceşte sau amână răspunsurile.

Priveam cerul aşteptând răspunsul, priveam la oameni dezamăgită că nu aveau răspunsul, priveam şi la un câine blănos care trecea indiferent pe trotuar, iar el cu atât mai puţin n-avea răspunsul, însă îi admiram indiferenţa. Îmi doream să fiu mai indiferentă la multe situaţii de viaţă ca să nu mă mai consume aşa, orice... Şi într-un final, m-am săturat să mai aştept răspunsul. N-aveam să-l găsesc printre copaci, bănci şi oameni străini. În subconştientul meu ştiam că răspunsul era în ochii celui ce îi poartă, dar nu puteam deloc să desluşesc răspunsul singură, nu-s clarvăzătoare, nici medium, şi pentru ca totul să fie simplu şi clar, aveam nevoie de însăşi cuvintele lui, însă aici era adevărata problemă: să-l mai fi văzut încă o dată ar fi fost un adevărat zbucium.

Şi m-am ridicat de pe bancă. Picioarele mele mergeau, dar nu le şi simţeam. Mâinile mele erau prea grele ca să-mi mai pot aranja părul ondulat, ochii mei erau prea somnoroşi ca să mai poată privi drept înainte, iar urechile mele nu mai auzeau clar paşii oamenilor ce treceau pe lângă mine, care mai grăbiţi, care mai veseli, care mai liniştiţi. 

La un moment dat, un sunet parcă îl percepeam din depărtare, dar credeam că era totul în mintea mea. Încercam să-mi focalizez atenţia, şi atunci am realizat că un glas mă striga cu însufleţire. Dar nu am apucat să mă întorc pentru că o mână mă atinse uşor pe braţ, înţelegând că aceasta era metoda cea mai bună găsită de acea persoană pentru a nu isca în mine sperieturi, palpitaţii. Şi m-am întors. Chipul acela, ochii aceia... îmi părea totul ireal, rugându-mă în gând să fie doar o nălucire a minţii mele.

-          Te simţi bine ? Mă întrebase el cu un zâmbet senin, stare ce era tocmai opusă faţă de a mea.
-          Ăăă… da ! Îi răspund eu total depăşită de situaţie.
-          Sper că nu te-am speriat, nu asta era intenţia mea !

“Dacă nu asta era, atunci ai cu siguranţă o altă intenţie…” Îmi spuneam eu fiind convinsă că mă va aşteapta o zi lungă.

-          Dar sigur eşti bine ? Mă întrebase iar, displăcându-mi întrebarea ce-mi părea aproape obsesivă.
-          Da, sunt… Dar pe tine ce te aduce pe aici ?
-          Am zăbovit în parc câteva minute, pur şi simplu am încercat să mă bucur de ultimele raze de soare înainte să merg spre casă şi apoi te-am zărit. Mi s-a părut că te confund, dar apoi mi-am dat seama că eşti tu după eşarfa violet pe care o porţi. În fond, o văd zilnic la gâtul tău…

“Oh, nu ! Se pare că este foarte atent la mine, si se mai pare că nici în parc nu mă mai pot linişti. E clar, trebuie să-mi găsesc rapid alt loc de relaxare. Mă întreb dacă e prima dată când vine în parc… Sau dacă mă urmăreşte ?” Îmi spuneam eu începând să mă îngrijoreze întreaga situaţie. Pur şi simplu, voiam să dispar aşa, precum o fantomă, să mă dizolv, să intru în pământ, numai să dispar…

-          Vii des aici în parc ? Îl întrebasem eu, străduindu-mă să adopt o poziţie calmă.
-          Nu, e prima dată. Nu e chiar ceea ce îmi place, dar e ok să vii să te odihneşti aici puţin după o zi de muncă.
-          Într-adevăr !
-          Totuşi eşti cam tăcută… Probabil că există o problemă şi nu vreau să te rog să-mi spui despre ce este vorba, dar poate că aş putea face ceva ca să te mai înveselesc.
-          Îţi mulţumesc, dar nu este nevoie !
-          De ce ? Uite, ce zici să mergem la o cafenea ? Eu nu prea cunosc zona, dar cred că am putea găsi una…
-          Nu, crede-mă… Îţi apreciez gestul, dar nu este nevoie ! Nu trebuie să faci nimic, Cosmin !
-          Dar nu se poate aşa ! Eşti colega mea, situaţia a făcut să ne întâlnim, şiii... te rog, permite-mi măcar să te conduc acasă, desigur, cu maşina mea. Te văd destul de înfrigurată, probabil că eşti bolnavă…

Atunci am ştiut că de el n-o să mai scap uşor. Într-un final am decis să fiu condusă acasă de către Cosmin, însă tot drumul mi s-a părut extrem de lung, iar simţurile ciudate care mă încercau în cele două săptămâni parcă îşi reluau activitatea. Simţeam cum ochii lui mă priveau din când în când asigurându-se că sunt în regulă, dar fără să-mi mai vorbească ceva, intuind eu că a înţeles faptul că sunt mai puţin comunicativă. Am început să înţeleg că aura asta protectoare pe care o avea era absolut normală, aşa era felul lui de a fi, şi era demn de admirat, numai eu îi atribuiam greşit semnificaţii ireale sau pur şi simplu... eram sceptică.
Când am ajuns acasă i-am mulţumit, însă Cosmin nu mă lăsase să plec prea repede, aşa cum credeam că voi face.

-          Mâine te invit la o cafea ! Îmi spuse el calm, cu un zâmbet luminos şi cu ochii aceia căprui… implorându-mă parcă să-i răspund afirmativ ultimei şanse pe care ştia că o avea atunci ori niciodată.
-          Bine, bine ! I-am răspuns eu imediat, gândindu-mă că nu-i mereu bine să fiu atât de distantă.

Şi seara aceea mi-a rămas în minte până când am adormit. Dar până să pun capul pe pernă, am avut o revelaţie: totul mi s-a dezvăluit cât se poate de clar, în sfârşit primisem răspunsul sau cel puţin jumătate din el. Cosmin îşi dorea o întâlnire cu mine, mă plăcea în secret, iar cafeaua era şansa ce putea lega sau apropia oameni. Şi deşi îi răspunsesem afirmativ la invitaţie, eu eram departe de tot... Eram îngrozită. Sau poate nu chiar aşa, dar cu siguranţă uşor speriată.

A doua zi, m-a salutat respectuos, aşa cum obişnuia zilnic, însă ochii lui aveau ceva aparte sau poate că aşa îmi păreau mie după toate cele întâmplate. În pauza de masă m-a întrebat dacă nu cumva m-am răzgândit în privinţa acelei invitaţii, dar asta după câteva minute bune, când eram aproape convinsă că nu v-a scoate niciun cuvânt, motiv ce putea naşte tensiune. Şi de îndată ce programul de lucru s-a terminat, am pornit împreună spre cafenea, dar între timp Cosmin îşi schimbase planul.

-          Ştii ? M-am gândit la altceva…
-          La ce altceva ? Timp în care inima parcă îmi bătea în cap, nu în piept.
-          Uite, m-am gândit, şi nu vreau să te superi. Şi nu, nu sunt nebun, nu am planuri ascunse, te asigur de asta.
-          Ok, dar despre ce este vorba ?
-          Invitaţia la cafea este în continuare valabilă, dar ce a-i zice să o savurăm la mine acasă ? Îmi spuse el vizibil îngrijorat.

Eu n-am mai ştiut ce să-i răspund şi am sfârşit prin a ne privi ochi în ochi secunde bune, de parcă ne aflam într-un film pus pe pauză, cu imaginea inertă.

-          Voi… voi prepara eu cafeaua. Îmi spuse el cu glas stins.
-          Sunt de acord ! Dar nu este nevoie să-mi demonstrezi că ştii să o prepari, nu este nevoie să te deranjezi atât...
-          Nu, nu este vorba despre asta, doar că acasă e locul în care mă simt mai confortabil decât la o masă dintr-o cafenea şi aş vrea să cred că şi ţie ţi-ar face plăcere...
-          Bine! Timpul trece şi cred că ar trebui să ne grăbim.

Ajunsă acasă la el, o pisică roşcată m-a întâmpinat foarte hazliu, am luat-o în braţe şi am încercat să mă fac comodă. Cosmin s-a retras în bucătărie, spunând că vor fi îndată gata cafelele. Am sperat să nu dureze prea mult, şi s-a ţinut de cuvânt. Am început chiar să prind curaj, să mă destind mai mult.


-          Cafeaua aceasta nu este făcută la ibric ! Îi spun eu convinsă după aspectul şi gustul cafelei. Şi nu că ar fi fost rele...
-          Adevărat !
-          Vasăzică posezi un obiect minune.
-          Ei bine, nu e chiar un obiect minune… E un expresor de cafea.
-          Eu încă îmi prepar cafeaua la ibric. Apă, cafea măcinată proaspăt şi uneori adaug şi lapte... Crezi am rămas de modă veche ?
-          Nu, categoric nu ! Un expresor e doar o altă modalitate de a prepara cafeaua, e adevărat, mult mai modern, dar merită încercat! Expresorul Philips profesional l-am comandat de la magazinul MarketOnline.ro.
-          Da, şi e totul mai uşor acum, beneficiind de comenzile online…

Dar amândoi ştiam că vorbisem prea mult, aşa că mi-a luat mâinile între ale lui fără ca eu să mă opun, amintindu-mi de latura lui protectoare. Avea mâinile fierbinţi. Îmi ridicase apoi bărbia, şi învăluiţi în parfumul de cafea, îmi dăruise primul sărut. A fost divin şi aveam răspunsul complet. Colegul Cosmin devenise o carte deschisă, iar în povestea lui - a se citi şi inima - mă avea pe mine ca personaj principal. De atunci, cafeaua se savurează în doi, oriunde paşii ne poartă...


                                    Articol scris pentru SuperBlog 2014, proba nr. 17

2 comentarii:

Te ascult! :)