vineri, 21 noiembrie 2014

Exprimă-ţi emoţiile fără frică!



Komunomo mi-a adus aminte inevitabil despre psihologie, una dintre pasiunile care mă preocupă zilnic. Probabil că acest articol va arăta, cel puţin în prima parte, ca o lecţie de psihologie, dar voi scrie evident, din perspectiva proprie.
Am ales să ating în special subiectul despre frică, pentru că o consider cea mai gravă dintre emoţiile primare. Desigur, frica, precum şi celelalte emoţii primare au gradul lor de complexitate, pot duce către extreme, iar extremele nu sunt bune atunci când sunt atinse. Când ne sunt date astfel de emoţii, ele au rolul nu de a destabiliza organismul, chiar dacă aşa par în faza incipientă, ci de a-l regla, de a trece peste o situaţie nu tocmai pozitivă, însă reglarea aceasta de noi depinde dacă o facem şi când o facem.
Partea pozitivă a fricii (raţională) poate desemna un avertisment. Când ceva nu este în regulă în exteriorul nostru, frica îndeamnă la luarea atitudinii potrivite pentru a scăpa cu viaţă sau pentru a ieşi învingător, pentru a trece cu bine peste ceea ce deranjează, perturbă. De exemplu, te afli în faţa unui real pericol (foc, accident) şi semnalul tău interior îţi spune să găseşti metoda cea mai bună de scăpare, trebuie să te adaptezi rapid situaţiei. Aici au loc nişte procese chimice. În faţa fricii, adrenalina creşte în sânge, practic, substanţa aceasta ne face să mergem înainte, să găsim soluţiile potrivite, şi odată găsite, organismul se relaxează, îşi recapătă echilibrul.
Cât despre partea negativă a fricii (iraţională), aceasta blochează organismul, pentru că nu i se dă voie să iasă afară, persistenţa ei facând mult rău, chiar ravagii. Nu de puţine ori am întâlnit la oamenii din jurul meu expresiile: „Vai, ce mi-e frică!”, „Vai, nu mai pot de frică!” şi se simt neputincioşi, nu mai reacţionează cum trebuie, se pierd sau fug din calea ei prin amânare. Evident, nu astfel trebuie reacţionat. De punctat aici ar fi faptul că frica poate fi uneori intensificată, adică i se acordă o gravitate care de fapt nu există cu adevărat, este falsă, se află doar în mintea subiectului. Dar frica prelungită şi amânată nu rezolvă problema, ci cu următoarea ocazie va fi scoasă din nou la suprafaţă, şi cu cât se stă mai mult în acea stare, cu atât mai greu se poate ieşi din ea. De noi depinde ce caracter îi dăm fricii, cum o modelăm, pentru că nimeni alta decât propria persoană poate schimba cursul simţirii.
Îmi exprim emoţiile proprii prin scris deseori. Aşa că bucuriile, tristeţile, speranţele, crezurile, le mai aşez frumos în versuri. Dincolo de asta, scrisul, cititul, se ştie că sunt o formă de terapie. Tot aici includ şi discuţiile pe care le port despre ceea ce simt cu persoane care pot fi capabile nu doar să asculte, ci şi să înţeleagă situaţiile mele, eventual să îmi arate chiar şi un mic sprijin acolo unde eu nu mă pot descurca de una singură, acolo unde eu nu pot vedea ieşirea, însă am trecut de ceva timp la un alt nivel de înţelegere a fiinţei umane. Am învăţat să fiu propriul meu psiholog, autodidact. Cred că fiecare ar trebui să putem fi astfel, să putem realiza şi o igienă a minţii, deci interioară, a ceea ce simţim, aşa cum facem şi cu celelalte părţi ale corpului. Felul cum gândim contează foarte mult, atât pentru tine cât şi pentru societate... Când am fost elevă, cel puţin în primii ani ai şcolăritului, nu mi-am putut exprima unele emoţii, ceea ce simţeam cu adevărat, gândindu-mă că va ieşi rău, voi răni pe cineva sau chiar se va râde de mine, evident, asta pentru că nu era încurajată exprimarea emoţiilor, eu percepând totul ca fiind greşit. Mi-a dăunat cu timpul. Purtând totul în mine, s-a resimţit la nivel somatic. Cu alte cuvinte, atunci când nu ne exteriorizăm se ajunge la o implozie care se răsfrânge la nivelul organelor, adică îmbolnăvire. Iar când spun exteriorizare, nu mă refer nicidecum că trebuie să batem ori să umilim pe cineva, ci la faptul că trebuie să ne eliberăm de răul acumulat, fie el stres, frică, anxietate, prin discuţii libere, sincere, neîngrădite, ce ajung pas cu pas la rădăcina lui sau printr-o activitate care în final să-l elimine.
De-a lungul timpului am avut şi un cocktail de emoţii negative. Un cocktail de furie, dezgust, tristeţe, din cauza faptului că educaţia nu se face aşa cum ar trebui, dar am mers mai departe încercând să nu-mi înjosesc fiinţa, capacitatea mea de a cunoaşte. Indiferenţa, inferioritatea, stagnarea nu au ce căuta într-o comunitate, şi cu atât mai puţin în educaţie, pentru că ea reprezintă făgaşul spre bine atât pentru tine cât şi pentru semenii tăi. Educaţia reprezintă pilonul principal în dezvoltarea fiinţei umane, iar un om sănătos mental şi căruia îi pasă, înţelege foarte bine acest aspect.
Într-o comunitate, văd foarte benefică exprimarea liberă a emoţiilor. Aşa nu ne minţim pe noi înşine şi nici pe ceilalţi din jurul nostru. Aşa putem trăi într-o lume a adevărului, a înţelegerii. Aşa nu mai suferim, am fi mai buni, mai... oameni. Da, mai oameni, pentru că de ceva timp simt că ne lipseşte această condiţie pe care credeam că o avem în mod natural. Şi poate că o avem într-adevăr, numai că am uitat de ea, am uitat de noi...
Poate că suna a fi ideal ce spun, dar eu cred că orice este posibil. Noi să vrem să ne schimbăm. Iar pentru a înţelege o emoţie, nu trebuie să ne oprim doar la efectul ei, ci trebuie să găsim şi cauza ei, ce anume a produs-o, mai ales atunci când aceasta este negativă. Descoperirea şi înţelegerea cauzei produce în subiect reechilibrul, starea de bine şi cu atât mai frumos când aceasta se face într-o comunitate care are principii sănătoase de viaţă, iar recidiva are mari şanse să nu se mai producă.

Aşadar, să construim frumosul exprimându-ne emoţiile fără frică! :)


Articol scris pentru SuperBlog 2014, proba nr. 21 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Te ascult! :)