duminică, 14 decembrie 2014

Întrebări

Prea multe întrebări în capul meu. Le am în mine de când m-am născut. Priveam peste tot şi astfel parcă le adunam. Zilnic apărea câte o nouă întrebare, aşa cum apare soarele de după nori sau după deal, ca în fiecare dimineaţă; ceva la ordinea zilei. Poate era mai ciudată, poate era absolut normală, dar dacă o consideram ciudată, doream într-un final să descopăr cât de bine se baza pe realitate şi dacă avea rost să caut mai departe ori să abandonez...
Nu ştiu să răspund la toate întrebările mele. Poate ştii tu să-mi răspunzi la ele. Sau poate o să ştiu eu să răspund cândva la ele, la acel timp potrivit despre care tot aud. Dar când e timpul potrivit? Cred că timpul potrivit se întâmplă mereu când nu-ţi dai seama. Nu-l vezi, nu-l simţi. Îl ştii sau poate aşa vrei să crezi după ce ţi-ai îndeplinit o dorinţă, un vis. Şi de ce numai la timpul potrivit? Mi se pare că mereu se află undeva într-un viitor îndepărtat. Prea departe, mult prea departe... Şi parcă îmi vine să-l urăsc. Dar îmi amintesc că nu-mi place să urăsc şi iar îmi schimb gândurile, pentru că ştiu care sunt ale mele...
Timpul mi se pare acum prea mult şi prea puţin pentru a trăi. Nu ştiu cum poate fi explicată această combinaţie de mult şi puţin în acelaşi timp. Lucrurile uneori le poţi explica doar simţind nu şi exprimându-le verbal, păcat doar că nu le poate înţelege şi cel de lângă tine, pentru că uneori, da, vrei să înţeleagă cineva. În fond, vrei să ştii că nu eşti singurul, că nu ai luat-o razna.
Întrebările le văd plăsmuiri ale conştiinţei. Omul mereu şi-a adresat întrebări. De la întrebările cele mai banale până la cele care desemnau cunoaşterea marelui adevăr. Da, acum îmi dau seama. Mereu a fost aşa... Voiam să cunosc adevărul, dar nici măcar nu ştiam dacă merg pe calea care trebuie, nici măcar nu ştiam unde mă poziţionam ca să ştiu cât de aproape eram. E ca şi cum mergi pe o cale invizibilă, impalpabilă, nu ştii ce te poate aştepta, nu ştii în ce te bagi, nu ştii cât poate dura (poţi doar să presupui că va dura toată viaţa ta sau că nu se opri nici atunci) nu ştii nimic, ştii doar că vrei să cauţi, să continui să mergi fie cu gândul, fie cu pasul, ori poate cu de-amândouă.
Eu mereu o să caut. Dar oare găsirea înseamnă în final evoluţia mea? În sinea mea asta cred... Dar totul rămâne încă neelucidat... 

5 comentarii:

  1. Este importanta gasirea sau este mai important drumul pana acolo?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este importantă găsirea, dar desigur, nu putem ajunge la ea dacă nu parcurgem un drum. Cred că nimic nu-i gratuit, nu primim totul de-a gata. Poate că drumul îl putem scurta doar dacă suntem destul de iscusiţi sau poate că drumul se va prelungi pe mai multe vieţi. Dar astea sunt doar presupuneri... Însă cred că ne îndreptăm către ceva de îndată ce suntem înzestraţi cu capacitatea de a cunoaşte şi învăţăm toată viaţa.

      Ștergere
    2. Şi cred că tot n-am răspuns la întrebare... Aşadar, ambele au gradul lor de importanţă, dar drumul contează mult cum îl începem şi dacă ne ţinem de el; el e primul pas spre găsire... :)

      Ștergere
  2. Ca mersul pe sârmă e drumul în viaţă,
    prea multe de ce-uri se înşiră pe aţă,
    te-agăţi de răspuns ca de-un timp potrivit
    şi crezi că mai mergi, când de fapt te-ai oprit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Prea multe de ce-uri, e adevărat,
      De-ajunge să ni se pară totul sofisticat
      Şi dacă ne oprim din mers un pic
      Cred că avem nevoie de linişte un timp.

      Ștergere

Te ascult! :)