vineri, 30 ianuarie 2015

Pahar de ore


Mai cade-o picătură
în al vieţii val,
mai trece-o oră,
sunt şi eram.

Descopăr o floare de rău,
o smulg şi-o sugrum,
dau foc la rădăcini,
ucid un hău,
privesc la fum.

Îmi fac un colier
din boabe de lumină,
mi-l prind la gât lejer
nu strâns ca o curea ori menghină.

Lumina vreau să-mi fie aproape
să mă îndrume ca un dascăl
în timpuri cu negre şoapte
şi să-mi aducă dulce,
ca o trestie de zahăr.

Mai topesc un cub de gheaţă
pe tâmple nevinovate de hârtie,
m-aş putea confrunta cu-o greaţă
dar vreau limpede, vreau bine,
vreau... viaţă.

Întrebare nocturnă:
Ca-ntr-un tabel să fie totul organizat?
Nu prea cred... Nu mereu...

Îmi mut gândul de la întrebare,
dar degeaba, tot mai cade
o picătură şi mai mare
într-un pahar plin de ore
contemplate.


duminică, 25 ianuarie 2015

Zâmbetul tău

Îl porţi frumos,
sincer, graţios,
pe chipul schiţat
cu timp - şirag
de ani.

Îl porţi şi mai trist
cu-n colţ tras, închis,
fiindc-ai simţit
în inimă un frig.

Îl porţi aşa cum simţi
fiindcă nu te poţi minţi,
dar te rog,
să-ţi aduci aminte
în tristele momente
să-l eliberezi
şi trebuie să crezi
că zâmbetul tău
trimite ecou
în oamenii ce-l văd
şi rănile se-nchid.

Zâmbeşte,
încălzeşte,
iubeşte,
şi trece
tot ce-i rece!


Nu pot să-ţi spun...


Nu pot să-ţi spun. Nu pot...

Noaptea asta pare aşa încordată... De fapt nu noaptea, eu sunt încordată. Desigur, vreau ca totul să fie neîncordat, netulburat, dar în noaptea asta nu pot să-mi las gândurile, sentimentele care mă încearcă. Mi-am zis de multe ori că n-are rost să le mai ascult, nu pe acestea, dar nu reuşesc. De fiecare dată când nu reuşesc, parcă-s aruncată într-o mare agitată de pe-un vapor asemenea Titanicului, plutesc în derivă pe valuri, iar ele mă lovesc peste faţă şi-n toate locurile trupului meu trăit, de parcă le-am greşit cu ceva. Şi-n ce adâncuri mă scufund... Par a fi nişte nimfe care vin neiertător, trec prin uşa sufletului meu, mă atrag în lumea lor haotică, iar eu sunt atât de neputincioasă. Îmi tot spun că poate e bine să am parte şi de haos ca să aflu ordinea, liniştea, că altfel... n-are cum. Hmm...

Eu nu mai sunt un copil. Am crescut. Mult. Şi-odată ce creşti, cunoşti. Cunoşti viaţa, ţi se arată în toată splendoarea ei; îţi conştientizezi existenţa mai mult ca oricând atunci când ai valenţă de filosof, pentru că cercetezi totul, indiferent dacă finalitatea cercetărilor doare ori bucură.

În noapte asta mi se sparg valuri cu firicele de gheaţă în urechi şi-n suflet. Doare. Un suflet pictat cu iubire pentru infinit, îmi pare departe, mult prea departe, deşi ar putea fi în orice secundă foarte aproape. În fond, esenţa pe care-o doreşte sufletul de om şi la fel de bine şi cel de animal, se numeşte iubire, are efect de detensionare, deci adio încordare, adio acelui cărbune caruia îi place să se păstreze mereu încins şi care arde uşor dar sigur camerele fiinţei. Este esenţa care adună, încarcă sau hrăneşte cu bine mereu.

Aş vrea să privesc la cer cu tine,
să coacem o infinită iubire,
în zilele toate pe care le avem
dar...
eu simt că tu nu vezi ori vrei
şi-atunci...
ce rost mai are să-ţi spun
când totul pare a se termina neîncepând?!

Nu pot să-ţi spun,
Poate că-i oricum prea târziu
Sau poate-i totul o iluzie, iubire nu-i...


duminică, 18 ianuarie 2015

Ceainicul


În ceainicul de pe masa cu-n teanc de cărţi, se contopesc arome de fructe de pădure. Torn în ceaşcă lichidul roşu-spălat, parfumat şi norişori de abur observ cum evadează către cer. Se înalţă din ce în ce mai invizibil - efectul efemerităţii lor.

Contemplare. Din nou.

Aburii, acum mai subţiri, ca de fum de ţigară, mă fac să mă gândesc la mişcare, la mersul gândurilor de fapt... Mă-ntreb cum aş putea să nu mai gândesc măcar o secundă. Să descopăr acel vid, acel... nimic. Dar până şi nimicul începe să-mi pară a fi ceva: poate tot un gând, poate o mişcare între stop şi start, o pregătire, dar e... ceva, ceva care există, doar că nu-i palpabil.

În aşa-zisa tăcere am descoperit un glas... un glas al interiorului care-mi spune să mă-mbrac cu-n albastru. Un albastru luminos, născut undeva în univers din mii de particule de praf de stele, pe care trebuie să-l cresc în suflet...

Nu, n-aş putea să nu gândesc. Nu-i niciodată linişte. Cine spune că ştie cum arată liniştea se înşală. E doar o iluzie liniştea. Dacă îţi spun acum să taci, adică să faci linişte, vei observa că nu faci linişte. Numai faptul că se aude cum respiri anulează liniştea, apoi, în mintea ta, se-adună şi se-aud gânduri peste gânduri. Poate nu ţi le aud eu, dar tu sigur le auzi. Şi nici în somn, în vis, nu-i linişte. Se-aude viaţa mereu!!!

Ce gânduri nesătule... Unde-i sfârşitul unui gând, e începutul unui nou gând. Ăsta-i mersul gândurilor. Aşa-i?!

Nu, nu există linişte. Totul e în continuă mişcare, iar transformările pe care nu le-auzim cu urechile noastre, nu-nseamnă că sunt tăcute.

Albastru. N-am uitat. Îl simt, se plimbă pe sub pielea asta atât de albă. Îl cresc în suflet. A colorat puţin, dar încă mai are timp să coloreze complet. Senin, frumos, divin... Dar vreau şi nişte roşu. Măcar ca cel al ceaiului... Ah! Am uitat de ceai.

luni, 12 ianuarie 2015

Oboseală


Dacă aş şti tot ce se întâmplă
în haina viitoare a timpului meu
ce-aş mai gândi în prezent?
 Întrebările nu s-ar mai îngrămădi
pe paginile cărţii mele vechi?
S-ar opri?
Ar pleca făcându-mi din mână
şi eu aş privi tăcută?

Dar dacă voi constata
că fără întrebări
lumea îmi va fi anostă,
fără noimă?

Dacă voi constata
că îmi plăcea tot ce era încă nedesluşit?
Dacă îmi va părea totul murind,
şi voi obosi negândind?


Oboseli de citit în tabel la Eddie

vineri, 9 ianuarie 2015

Urgenţă!

Un sistem de gândire sănătos
va sta mereu în cel mai călduros
pulover plus fes şi palton
şi va patina nu ca o sanie, mereu la vale,
ci-n sus, urcând mereu şi bine şi sigur;
nu îşi va zdruncina ori zdrobi rădăcinile
şi nici nu va auzi de spital,
de-acel echipament alb,
care nu neapărat că-nfioară,
dar mai bine să nu fii pe-acolo,
ci să te bucuri de şampanie şi artificii,
de gândurile care nu-ţi sunt suplicii,
alături de prieteni, de oameni buni
care-au învăţat la fel ca tine
că sistemul de gândire sănătos ţine,
iar un sistem de gândire scorojit
e o urgenţă,
mai ceva ca o căzătură pe gheaţă!


joi, 8 ianuarie 2015

Bine

Doamna asta încă face semn,
Vrea să se mai odihnească
Pe pământul ăsta vechi şi lasă
Ca o a doua piele,
Praf alb îngheţaţ.

Şi încă pare a mai fi timp...
Timp pe pământ, timp în mine,
Ar fi timp şi de mai bine.

Un bine în om sădit
Indiferent că-i cald ori frig
Aduce cel mai uman răsărit.