duminică, 25 ianuarie 2015

Nu pot să-ţi spun...


Nu pot să-ţi spun. Nu pot...

Noaptea asta pare aşa încordată... De fapt nu noaptea, eu sunt încordată. Desigur, vreau ca totul să fie neîncordat, netulburat, dar în noaptea asta nu pot să-mi las gândurile, sentimentele care mă încearcă. Mi-am zis de multe ori că n-are rost să le mai ascult, nu pe acestea, dar nu reuşesc. De fiecare dată când nu reuşesc, parcă-s aruncată într-o mare agitată de pe-un vapor asemenea Titanicului, plutesc în derivă pe valuri, iar ele mă lovesc peste faţă şi-n toate locurile trupului meu trăit, de parcă le-am greşit cu ceva. Şi-n ce adâncuri mă scufund... Par a fi nişte nimfe care vin neiertător, trec prin uşa sufletului meu, mă atrag în lumea lor haotică, iar eu sunt atât de neputincioasă. Îmi tot spun că poate e bine să am parte şi de haos ca să aflu ordinea, liniştea, că altfel... n-are cum. Hmm...

Eu nu mai sunt un copil. Am crescut. Mult. Şi-odată ce creşti, cunoşti. Cunoşti viaţa, ţi se arată în toată splendoarea ei; îţi conştientizezi existenţa mai mult ca oricând atunci când ai valenţă de filosof, pentru că cercetezi totul, indiferent dacă finalitatea cercetărilor doare ori bucură.

În noapte asta mi se sparg valuri cu firicele de gheaţă în urechi şi-n suflet. Doare. Un suflet pictat cu iubire pentru infinit, îmi pare departe, mult prea departe, deşi ar putea fi în orice secundă foarte aproape. În fond, esenţa pe care-o doreşte sufletul de om şi la fel de bine şi cel de animal, se numeşte iubire, are efect de detensionare, deci adio încordare, adio acelui cărbune caruia îi place să se păstreze mereu încins şi care arde uşor dar sigur camerele fiinţei. Este esenţa care adună, încarcă sau hrăneşte cu bine mereu.

Aş vrea să privesc la cer cu tine,
să coacem o infinită iubire,
în zilele toate pe care le avem
dar...
eu simt că tu nu vezi ori vrei
şi-atunci...
ce rost mai are să-ţi spun
când totul pare a se termina neîncepând?!

Nu pot să-ţi spun,
Poate că-i oricum prea târziu
Sau poate-i totul o iluzie, iubire nu-i...


4 comentarii:

  1. Mi-a plăcut mult, Claudia! Nu ai idee de câte ori am simțit și eu acel "Nu pot să-ți spun". Și nu i-am spus. Uneori cred că ar trebui, dar apoi îmi pierd curajul și mă scufund iar în sentimente.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur ca ti-a placut! :) Ma gandesc ca uneori nu putem sa ne exprimam sentimentele pentru ca ne gandim ca avem nevoie de un semn si din partea cealalta sau chiar de mai multe semne, lucruri concrete. Tacerea, evitarea sunt un raspuns si in cazul asta preferi sa stai in banca ta chiar daca doare. N-are rost sa te intrebari ce-ar fi fost daca, dar trebuie sa speri ca intr-o zi ceva bun va veni si pentru tine. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exact. Dar poate uneori nu e bine să ții ăn tine. Însă frica de reacția celuilalt cred că ne face să ne închidem în noi. Uneori e mai bine să vorbim. Întrebarea e dacă putem...

      Ștergere
    2. Ar fi aşa multe de discutat, de întors pe toate părţile... Sigur că nu-i bine să ţinem în noi, sigur că având multe necunoscute începe să ne fie frică să facem paşi şi sigur că e mai bine să vorbim şi să terminăm cu totul. Ca să putem vorbi, ar trebui, după cum reiese de mai sus, să lăsăm frica, să fim mai deschişi, dar pe de altă parte, trebuie să fim atenţi de la început cu ataşamentul. Mă gândesc ca de fapt totul porneşte de aici dacă e să o iau din aproape în aproape. Cred că ne ataşăm uneori orbeşte - cu toate că nu ne-am dorit asta - şi sigur că vinovatul - dacă se poate spune aşa - eşti tu atunci când nimic favorabil nu se întamplă.

      Ștergere

Te ascult! :)