sâmbătă, 28 februarie 2015

Eliberarea lichidului


Lichid amar al inimii mele,
te-am eliberat
zgâriind cu unghiile
carnea sub care ai crescut.

Cu unghii mari,
dar niciodată fioroase,
căci sunt prinse într-o carne
albă, sensibilă, cerească.

Inima-mi se află
indubitabil în trezire
şi-n aer e o notă
caldă de iubire.

Iubirea, realist vorbind,
e-o salvare a inimilor
în doi, dar numai contribuind
la naşterea clipelor
niciodată atinse de obturare
şi de niciun fel de tracasare.
 
Vaporos, un alt lichid,
se întrevede dulce,
şi îmi şopteşte candid
că vrea să mă sărute.


vineri, 20 februarie 2015

Nimfa



Înconjurată-i de-o ramă rotundă de lumină
ce reflectă culori ca un curcubeu
şi deasupră-i un cer sub formă de inimă
îi trimite o stea - desert al cerului.

Ea, la jos de cer, e-o fiinţă 
ce se scaldă-n pârâu tăcută
şi-şi aşteaptă amorul s-o ia de mână
dar acum îşi trece pe mână şi pe sân
firicele de apă şi timpu-i pare prea târziu.

În minte-i cântă un cântec de dragoste
chiar şi-n visul în care pluteşte pe iarbă
cu-n coş de flori pe braţul alb
încălzit de soarele slab.

Sare înalt de pe-un picior pe altul,
sărută buzele cerului,
dar strigă o dorinţă doar în ea
şi va rămâne în ea
până când lumea se va termina.


duminică, 15 februarie 2015

Memoria străzii

Păşesc pe strada asta a nu ştiu câta oară. Am pasul grăbit, dar nu mă grăbesc nicăieri. Sau poate că inconştient ştiu că trece timpul şi mai am multe de făcut sau poate ştiu că vreau să prind un tren pierdut. Ce absurd! În primul rând, dacă este pierdut, rămâne pierdut, în al doilea rând, trenul nu merge pe stradă şi în al treilea rând, nici nu mă refeream la un tren fizic. Dacă am pierdut multe sau dacă am câştigat puţine... în fine, oricum ar fi, toate acestea nu mai contează pe treapta prezentului.
Nu vreau să mă urc în primul tren, autobuz sau ce-o fi, deşi uneori asta pare o idee grozavă, cântă imprevizibilul introducând prin tălpi simţiri libere, descătuşate şi toată epiderma tresaltă la atingerea aerului uşor sălbatic.
Vreau să mă plimb în mijlocul unei străzi mai puţin circulată şi chiar o fac acum, în timp ce spun, pe timp de noapte, cu Florence + the Machine în urechi, îmbrăcată în rochia de dantelă neagră, cu părul răvăşit, desculţă, pe asfaltul călduţ de la atingerea soarelui de peste zi, dansând plutitor. E un fel de a împărţi din mine viaţa, dar şi de a adăuga în mine viaţa. Şi uneori, a fi în viaţă nu este totuna cu a simţi viaţa, dar asta este o altă poveste...
În fond, nu fac asta pentru a mai adăuga o întâmplare în memoria străzii, ci în memoria mea, în inima mea. Văd şi luna care completează tot peisajul, dar n-am ţinut neapărat la prezenţa ei
Ciocolată, ceai, cărţi, muzică, scris, gânduri, comunicare şi-o stradă imaginară în noapte, toată doar a mea.



luni, 2 februarie 2015

Clipe de viaţă


Cu şoapta născută din plămânii universului îşi mângâia inima. În fiecare zi păşea alături de şoaptă căci îi dăruia zâmbete neatinse de praf, de rece, de sfâşiere. Inima ei nu mai simţea moartea. Această parte a vieţii a privit-o mereu cu ochi strânşi, cu coastele încordate - sugrumând inima - semne ale unor percepţii greşite, inoculate de timpuriu. Dar şoapta îi spuse clar că nu trebuie să-şi mai facă griji. Omul nu moare cu adevărat. Ultimul somn îi va fi diferit prin profunzime şi va pătrunde într-adevăr într-o altă dimensiune, puţin diferită faţă de cea de aici, dar se va simţi pe el însuşi, practic, va şti că trăieşte, se va conştientiza, va avea şi acolo clipe de viaţă.
Va călători printre stele, va primi atingerea lor liniştind dorinţa vârfurilor degetelor, se va desfăta cu ele.
Va simţi liniştea dată de muzica licăritului stelar.
Va simţi că trupul nu are greutate. Va pluti şi va observa cum raza universului îi va străbate catifelat forma de trup căpătată pe pământ, pentru că trupul îi va fi translucid.
Se va bucura total, îşi va aminti că a mai fost acolo, totul îi va fi familiar.
Va recunoaşte universul ca loc prim şi unic al naşterii lui.
Va înţelege că pe pământ a  fost doar o mică uitare a Vieţii de Sus, dar nu va regreta viaţa pământească, pentru că aceasta l-a călit, l-a învăţat o multitudine de lucruri pe care n-ar fi avut cum să le înveţe Sus, l-a făcut ceea ce este în prezent, iar ceea ce va trăi Sus va fi recompensa.
În acea mirifică lume va locui pentru totdeauna numai dacă este destul de evoluat. Îndeplinind această condiţie, va păşi negreşit mai departe, în Ţinutul Luminii Mari, acolo unde se află zeii. Lumina Mare este diferită faţă de lumina stelelor, dar stelele au rolul de a obişnui omul cu lumina.