duminică, 15 februarie 2015

Memoria străzii

Păşesc pe strada asta a nu ştiu câta oară. Am pasul grăbit, dar nu mă grăbesc nicăieri. Sau poate că inconştient ştiu că trece timpul şi mai am multe de făcut sau poate ştiu că vreau să prind un tren pierdut. Ce absurd! În primul rând, dacă este pierdut, rămâne pierdut, în al doilea rând, trenul nu merge pe stradă şi în al treilea rând, nici nu mă refeream la un tren fizic. Dacă am pierdut multe sau dacă am câştigat puţine... în fine, oricum ar fi, toate acestea nu mai contează pe treapta prezentului.
Nu vreau să mă urc în primul tren, autobuz sau ce-o fi, deşi uneori asta pare o idee grozavă, cântă imprevizibilul introducând prin tălpi simţiri libere, descătuşate şi toată epiderma tresaltă la atingerea aerului uşor sălbatic.
Vreau să mă plimb în mijlocul unei străzi mai puţin circulată şi chiar o fac acum, în timp ce spun, pe timp de noapte, cu Florence + the Machine în urechi, îmbrăcată în rochia de dantelă neagră, cu părul răvăşit, desculţă, pe asfaltul călduţ de la atingerea soarelui de peste zi, dansând plutitor. E un fel de a împărţi din mine viaţa, dar şi de a adăuga în mine viaţa. Şi uneori, a fi în viaţă nu este totuna cu a simţi viaţa, dar asta este o altă poveste...
În fond, nu fac asta pentru a mai adăuga o întâmplare în memoria străzii, ci în memoria mea, în inima mea. Văd şi luna care completează tot peisajul, dar n-am ţinut neapărat la prezenţa ei
Ciocolată, ceai, cărţi, muzică, scris, gânduri, comunicare şi-o stradă imaginară în noapte, toată doar a mea.



2 comentarii:

  1. Mi-a plăcut! :)
    Cu toții avem la un moment dat nevoie de mici escapade în imaginație. În cazul meu e reverie, dar în reveria mea mă plimb pe stradă cu persoana cu care nu mă pot p-limba în realitate. Să ai o săptămână frumoasă!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Imaginaţia o văd ca o cale spre libertate, o pătrundere spre locuri pe care în realitate nu am avea (uneori) cum să le găsim, atingem, trăi. Imaginaţia ne dă o stare de bine, dar sunt reticentă în ceea ce priveşte practicarea ei în mod frecvent. Cred că depinde ce ne imaginăm, cât timp ne imaginăm, cât de sănătos este ceea ce ne imaginăm. De aici, cred că ar putea uşor-uşor să ducă spre reverie. Reveria aş numi-o sora vitregă a imaginaţiei. ;)) Iar ceea ce spui tu, cred că este nevoia de a suplini, de a încerca să ai acel ceva, fie el lucru ori fiinţă, ştiind în acelaşi timp foarte bine că nu-l poţi avea. Dar este aşa, ca o dulce amăgire, încerci să te bucuri de posibila plimbare în doi într-un plan fals, dar în final nu rămâne decât tristeţe, poate chiar conştientizarea pregnantă a neputinţei.
      Mulţumesc, Claudia! :) O săptămână ancorată în realitate îţi doresc, atât cât crezi că este nevoie! Nu uita că şi în realitate se pot întâmpla lucruri frumoase, fie că ţin doar de tine, fie că ţin atât de tine cât şi de alte persoane, aşa că aşteaptă activ aici şi vei putea atinge, trăi ceea ce-ţi doreşti! :)

      Ștergere

Te ascult! :)