duminică, 31 mai 2015

De vară

Cu buzele îi picta incolor forme duble, triple, parcă infinite. Ele deveneau incognoscibile după un timp... Dar gustul dorinţelor era mai puternic decât gustul ce-i rămăsese pe buze de la linguriţa de miere ce obişnuia să o ia în fiecare dimineaţă pe stomacul gol. Luna care se oglindea în iaz le aprindea chipurile ca nişte veioze în noapte. Stelele însă storceau prea puţină lumină pentru a mai fi observate. Luna era plină, îşi părăsise coarnele, dar evident, nu pentru totdeauna. Astăzi doar avea o altă stare. Starea lunii...

Nu. Ei doi nu se mai puteau dezlipi din îmbrăţisări şi mângâieri când mai strânse, când mai largi, mai catifelate, precum eşarfa ei albastră pe care o aşeza astfel încât să-i acopere bine umerii bronzaţi. Şi, desigur, nu se mai puteau dezlipi din sărutări. Amândoi pluteau, iar plutirea era aproape indescriptibilă. Doar simţeau şi asta le era de ajuns.

Ar fi vrut ca ea să-i mai cânte la pian Chopin sau orice îi dorea inima, dar numai să o mai vadă cum îşi mişcă suav degetele lungi şi subţiri, iar boarea care ar fi pătruns fantomatic pe fereastra larg deschisă, să-i fi dansat în valuri colţurile rochiei înflorate, specifică verii. Îşi dorea să tot stea să o privească, până când ultima pleoapă i-ar fi căzut greoaie, ca un pietroi, şi n-ar mai fi putut să o ridice. Iar când s-ar fi trezit, pe ea să o fi găsit tot acolo, aşezată pe taburetul de la pian, cântând enigmatic cu acele degete la fel de firave care însufleţeau claviatura, privind din nou şi din nou la filmul real ce se desfăşura în faţa ochilor lui fără vreo greutate sau apăsare. 

Însă acum se aflau în iarbă, ea aşezată pe cămaşa lui, pentru a nu-şi înverzi rochia, el imediat lângă ea, sorbind-o din priviri. Sărutările lui o îndepărta de locul în care se afla, şi parcă pătrundea cu toată fiinţa ei în fiinţa lui şi deveneau o singură fiinţă, iar simţămintele lor se apropiau de divin, şi atunci, chiar atunci îşi dădeau seama de starea ce n-au mai întâlnit-o vreodată şi nici nu o vor mai întâlni dacă se vor despărţi...


sâmbătă, 16 mai 2015

Calea


O scară înălţam spre cer,
căram în spate speranţe,
urcam o întreagă noapte.

Un arcaş săgeţi trimitea
către sacra, inima mea,
prin carnea macră.

Sărac e omul şi gândul ce vrea 
să se oprească
atunci când dă de luptă.

La cârma vieţii se împotmoleşte
ca un caras în undiţă ori plasă
şi nici măcar să evadeze nu încearcă.

Dar crama interioară îmi era
mai puternică decât săgeata,
şi îmi continuam calea albastră.

Prostie crasă din partea arcaşului...


marți, 5 mai 2015

Păpuşile

Când am terminat de citit Păpuşile Cristinei Nemerovschi, reacţia imediată a fost tăcerea. Şi oare a fost cea mai potrivită stare pe care trebuia să o am după lectura acestei cărţi? Nu ştiu, poate că nici nu trebuia să mă întreb asta, dar îmi este greu să scriu aceste rânduri pe care le consider mult prea puţine, mult prea sărace, de parcă îmi fug cuvintele; se adună toate laolaltă, dar se împiedică la ieşire.

A fost clar o experienţă inedită această carte. Plină de viaţă, presărată cu sentimente atât de complexe, de o reală importanţă, Păpuşile dacă nu te schimbă, cel puţin te lasă să reflectezi, pentru că se observă acel ceva diferit, mai puţin întâlnit, nonconformist, acel ceva care nu te poate părăsi după ce termini de lecturat.

Nu mi-am propus să povestesc în detaliu acţiunea cărţii, cel mai bine este de recomandat a se citi cartea, dar voi atinge succint acele părţi pe care le-am considerat pulsul cărţii.

Dora, personaj prin prisma căruia sunt redate întâmplările, este măcinată nu numai de gândul că mama sa, Eva, nu se va mai întoarce, alegând o altă cale a vieţii, dispărând fără a-i spune nimic, pe când avea doar 11 ani, ci şi de gestul la fel de neaşteptat şi uşor bizar, din seara precedentă, prin care aceasta îşi arăta afecţiunea maternă, moment pe care Dora avea să-l denumească The Kiss. Acest moment este unul cheie, pare a fi prevestitor, pare a fi modalitatea prin care mama sa îi comunica faptul că o va aştepta un viitor plin de iubire în lipsa ei, şi nu numai, va avea parte de o iubire excepţională, totalmente de sorginte feminină.

Luna are cam aceeaşi poveste de viaţă cu a Dorei, tot la aceeaşi vârstă i se întâmplă un eveniment crucial, o femeie cu părul verde îi ghiceşte în palmă, şi ceea ce află, chiar dacă mai rămase o parte îmbrăcată în mister, îi schimbă perspectiva asupra vieţii. Dar similarităţile nu se opresc aici...

Dora şi Luna, Luna şi Dora, Lunadora, Doraluna, nu întâmplător scrise astfel numele lor, se întâlnesc la mare, la sfârşitul lui aprilie 2011, moment care dă startul aventurii lor. Sunt personaje puternice, carismatice, care trăiesc la unison, sunt făcute una pentru cealaltă, sunt acel Unu bine sudat. Fiind evidentă legătura lor, în ciuda prejudecăţilor majorităţii, ele rămân ele însele şi trăiesc ca şi cum fiecare zi ar fi ultima de pe pământ. Da, sunt făcute una pentru cealaltă şi iubirea lor are un sens, iubirea lor vindecă, iubirea lor e pură, iubirea lor devine un fel de epicentru în care se învârte restul lumii.

Pentru Dora, Luna este magnetică şi misterioasă precum luna de pe cer, este fiinţa pentru care şi-ar da şi viaţa, însă când ajunge la un punct limită - limita dintre viaţă şi moarte sau chiar limita dintre iubire şi moarte - din acel august 2014, rămâne oarecum dezamăgită de propria persoană, de acţiunile ei din situaţia tragică care viza sufletul ei pereche, rămâne cu o multitudine de întrebări care o urmăresc neîncetat şi realizează introspecţii peste introspecţii sperând să atingă braţele katharsisului. Reuşeşte sau nu reuşeşte? Sau mai bine spus, vrea sau nu vrea?

Şi ca în loc de încheiere, deşi nu cred că ar fi cuvântul cel mai potrivit în acest context, voi spune că uneori te întrebi ce-ar mai fi de trăit, crezi că le ştii pe toate, dar Păpuşile îţi arată un univers de trăiri şi multe dintre ele le întâlneşti atunci poate pentru prima dată, şi încă nu reuşeşti să le înţelegi pe deplin, pentru că îţi trebuie mai mult timp să le împleteşti, să le despleteşti, să le aşezi, să le învârţi, sau poate că nu vei ajunge vreodată să le înţelegi decât trăindu-le pe propria piele...


luni, 4 mai 2015

Gândul crăpat

Picuri metal încins
ca să-nchizi
crăpătura unui gând
- o şoaptă intrând.

Păşeşti pe scări putrede,
picioarele-ţi sunt pietre
şi te aşezi pe o margine,
privind cum îţi alunecă lumea.

Gândul de azi este o gheară
flămândă de neputinţă,
în hohote vrea să te facă să plângi,
dar totul ia o altă formă când
din nou îţi aminteşti
că trebuie să-l închizi 
ignorând.




Peste putere (nu mi-e)

Nu mi-e peste putere să te iubesc,
să te plantez bine în mine
precum copacul din grădina de pe deal
unde adesea contemplam.

Nu mi-e peste putere să îţi spun
că mai simt umbre indisolubile
şi sper poate prea des, în reluare,
la acea pată de culoare.

Nu mi-e peste putere să trăiesc cu tine...
Neputinţe, dureri, frumos, zâmbete,
sunt părţi integrante din viaţă,
se usucă si cad, revin si se înalţă.

Nu mi-e peste putere să trăiesc
cu tine-n mine ca un mare tot:
TuEu. EuTu. Noi. Unu.