sâmbătă, 16 mai 2015

Calea


O scară înălţam spre cer,
căram în spate speranţe,
urcam o întreagă noapte.

Un arcaş săgeţi trimitea
către sacra, inima mea,
prin carnea macră.

Sărac e omul şi gândul ce vrea 
să se oprească
atunci când dă de luptă.

La cârma vieţii se împotmoleşte
ca un caras în undiţă ori plasă
şi nici măcar să evadeze nu încearcă.

Dar crama interioară îmi era
mai puternică decât săgeata,
şi îmi continuam calea albastră.

Prostie crasă din partea arcaşului...


4 comentarii:

  1. Carnea se vindecă, inima se vindecă cât timp neatinsă rămâne încrederea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adevarat graiesti, Carmen! Inima si increderea... o linie destul de fragila, dar nu imposibil de pastrat.

      Ștergere

Te ascult! :)