sâmbătă, 3 decembrie 2016

Hyperion - o scurtă introducere

Hyperion

Hyperion, oder der Eremit in Griechenland vol.1 (1797), vol. 2 (1799)

de Friedrich Holderlin
Introducere

Hyperion este un text pe cât de filosofic pe atât de romantic. Avem incluse întrebări existențiale și elemente romantice cum ar fi: iubita Melite (Diotima), natura, lira, recitarea de cântece vechi, ritualul. Atât întrebările cât și elementele romantice par a fi în echilibru, sunt în egală măsură tratate, de parcă se dorește o fuziune între cele două sau pur și simplu, rațiunea și simțirea tind să se contopească.
Numele Hyperion vine din gr. hyper-ion = cel ce se mișcă deasupra și din gr. hyperi-on = cel ce este deasupra. Prin urmare, această scriere se referă la idealul metafizic, la înalt, la ascensiune spre Univers. De altfel, acțiunea se petrece în Grecia, locul primilor filosofi sau locul nașterii filosofiei.

1.     Experiența

Experiența desemnează tot ceea ce înseamnă cunoașterea vieții, înseamnă mișcare și ritm. Hyperion realizează experiența printr-un drum inițiatic care îl face să conștientizeze, să cadă și să se ridice din tenebrul pe care îl cunoaște ființa lui. Experiența îl transformă, îi deschide spiritul. Avem așadar un dinamisc metafizic care îl învăluie neîncetat pe Hyperion sau cu alte cuvinte, este vorba de transformare ontologică, singura transformare care îl poate uni cu Universalul și cum altfel decât prin intermediul logosului sau al cuvântului.

2.     Confesiunea și katharsisul

Prin confesiune, Hyperion realizează practic schimbul de experiențe, trăiri, idei cu persoane pe care le întâlnește pentru prima dată și care pot fi desemnați ca și ghizi spirituali și mai ales, între acesta și Milete. Dar avem mai cu seamă spre sfârșitul textului o confesiune către sine, interiorizată. Și tocmai prin aceste confesiuni, Hyperion încearcă să se elibereze de gândurile întunecate. Este o psihologie sau o terapie prin cuvânt pe care o primește deschis.

3.     Iubirea și durerea

Iubirea tinde spre absolut, e calea prin care Hyperion poate accede spre Univers, dar așa cum se știe, nu e o cale ușoară. Și când se întrevăd discrepanțe, iubirea doare, pentru că ea este ieșire din sine, deci un alt nivel de atins, un alt prag.

4.     Iubirea și poezia


Prin poezie se realizează legătura dintre poet și zei, iar sentimentul de iubire este cel care îl trece pe Hyperion la alt nivel de ființare; întreg limbajul capătă valențe poetice.

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Spaţiu închis

Soarele-i închis de nori, căci griul lor l-a întemniţat. Trupul meu se plimbă prin camera amorţită de frig şi caută o rază limpede, o rază care să vină printr-un colţ de fereastră. Dar raza nu-i. Mă-ndrept spre veioză şi o aprind - punerea în scenă a unui presupus soare, însă e ciudat, aşa, în mijlocul zilei. Mai fac câţiva paşi prin cameră şi idei răsar una după alta, dar mă opresc la una. E timpul pentru un film, aşa, într-o cameră semi-obscură. Stage Beauty îmi încearcă trăirile timp de două ore. Să trăieşti într-o epocă unde există doar termenul de actor, nu şi de actriţă, să fii bărbat şi să joci doar roluri feminine, să te obişnuieşti cu astfel de roluri, să le iubeşti, pentru că iubeşti graţia feminină, iubeşti mişcările delicate, diafane, glasul plin de patos şi melodios. Apoi să fii venerat, aclamat de public pe scenă în timp ce o joci impecabil pe Desdemona din Othello, iar într-o zi, toate acestea să cadă, aşa cum o face cortina la fiecare sfârşit de piesă de teatru, căci se aprobă şi meseria de actriţă şi pentru prima dată, rolurile feminine pot fi jucate de femei. Acum actorul trebuie să se obişnuiască să joace roluri masculine, dar îşi face loc o criză de identitate dacă se poate numi astfel. Însă când rolurile feminine îşi pun amprenta în sufletul tău, poate că singura împlinire este să înveţi actriţele cum să joace roluri feminine, după ce tu, ca bărbat, ai excelat în asta, apoi să înveţi şi tu la rândul tău cum să joci rolurile masculine...

E seară. Ţi-am auzit glasul venit de departe şi m-a făcut să uit de frig şi gri. Şi atunci m-au vizitat amintiri cu parfumul tău care-mi trezeşte simţurile în ritmuri egale şi inegale, ca-ntr-un dans plin şi plutitor în acelaşi timp, iar memoria trupului mă anunţa de atingerile tale, ca un soare blând. Trandafiriul s-a plimbat în venele mele în timp ce ţi-am ascultat vocea, apoi, câteva minute mai târziu, când nu ţi-am mai auzit-o, camera mea parcă îmi spunea că mă aflu într-un tărâm pustiu, în care degeaba mă gândesc la mult-iubitul amurg, pentru că soare n-a existat azi. La tine însă a existat şi l-am simţit atât timp cât ţi-am ascultat vocea care mereu deschide în mine alte dimensiuni, scăldate în roşu aprins.

Astăzi am trăit într-un spaţiu închis... Dacă ieşeam, nici culoarea frunzelor şi-a florilor nu mi-ar fi amintit de soare, dar a fost frumos, pentru că el, spaţiul închis, mi-a oferit alte deschideri - inspiraţia pe care o mai pierd printre pulsul zilelor pictate cu imagini seci şi cuvinte care schimbă mai mult sau mai puţin acest dans al vieţii...


marți, 27 septembrie 2016

Şi asta nu e o descriere completă...

Ai atins mereu gândurile mele, le-ai găsit uşor, printre buze moi şi priviri intense, le-ai găsit în mâinile mele care le protejau de ceea ce s-ar putea numi abordare fără temei, le-ai găsit fiindcă se întâlniseră noţiunile cu rezonanţă limpede. 
Şi asta nu e o descriere completă...
Norii de toamnă adesea îmi transmiteau poveşti, se jucau pe imensul cer etern, iar jos îmi desenau tot felul de umbre care o dată privite îmi creau infinite senzaţii şi trăiri cumva inexplicabile, dar inimaginabil de interesante. Un lucru era cert: respiraţie incompletă în ritmul unor sunete care îmi aminteau de sentimentul înflăcărat şi care erau greu de absorbit.
Şi da, asta nu e o descriere completă...
Eşti un om. Nu orice om însă. Îmi amintesc jocul serios al trupurilor, limbajul înţeles prin atingeri dincolo de piele, iar noi străluceam din toate unghiurile şi formam la rândul nostru alte umbre cu caracter ascuns sau un fel de dulce mister, căci umbrele erau dovada realului, a vieţii în plină activitate. Totodată, se putea spune că putea fi şi un neînţeles pentru o formă de existenţă mai puţin sau spre deloc vizibilă ochiului uman.
Zilele şi serile, tu, om altfel, le-ai făcut să le simt nu ca atunci când mă plimbam în derivă pe străzi şi parcuri cu zburătoare negre ce aminteau de poemele lui Poe, ci m-ai făcut să le simt ale mele, ale noastre şi altă asemănare nu aveau, tocmai pentru că nu era loc de altceva, cel puţin nu de ceva rece şi întunecat...

miercuri, 31 august 2016

Hello, August!

Hello, August! 


Da, chiar pe tine te salut. De ce mă priveşti aşa suspicios?! Ştiu că este Septembrie de acum, n-am greşit luna, dar tu, August, ai trecut şi nu ţi-am scris nici măcar un rând, tocmai ţie, o lună dragă mie.

Vezi tu, am fost cam ocupată, dar asta nu este deloc o scuză, ci adevărul. De fapt mintea mea este foarte ocupată (ceva mai mult de cum era înainte) şi de un timp mâna a uitat să mai şi scrie, să consemneze ceea ce se mai întâmplă (real/fantastic). Mă îngrijoram într-un timp pentru asta, dar acum este altceva, un alt timp de care mă bucur şi îmi place să spun: "cândva scriam mai mult, acum trăiesc mai mult" sau cum îmi spunea cineva, "acum viaţa ta este o poezie", ca şi cum poezia m-a răsplătit. Dar nu, nu învinovăţesc scrisul ca şi cum m-a deconectat atunci de la viaţă...

Scrisul în fond te aşază într-o cameră, lâng-o foaie şi un pix şi evident, lângă gânduri negândite, lângă gânduri vechi, dospite... Dar scrisul mai vrea şi el o pauză, de fapt şi tu şi el vreţi să mai respiraţi, asta dacă sunteţi prieteni buni. Da, scrisul te şi consumă, dar te şi învie, iar eu îi voi rămâne devotată.

Dragule August, vacanţa mea a fost minunată şi aş mai putea înşirui şi alte cuvinte asemenea, dar mai bine urmăreşte ce îţi voi scrie de acum încolo, pentru că îţi promit, fie că e Septembrie, Octombrie... eu ţie îţi scriu! 

Revin curând la scrisuri, pentru că mi-e dor... şi-o să-mi fie dor...

vineri, 29 iulie 2016

Realităţi

Să mă învălui cu nuanţele, cu imaginile nopţii de vară este o bucurie. Aşa îmi aduc aminte de toamnă, căci ea, toamna, se anunţă - deşi timid - după apusul soarelui. S-ar putea spune că ceea ce simt este doar o aparenţă, că după mii de pagini citite şi după simţiri care de care mai variate, venite în momente nu neapărat aşteptate, ce şanse sunt să mai ştiu care este de fapt, realitatea? În ce stare se mai află percepţia mea? Acestea sunt întrebări oarecum inutile. Realitatea e aceea pe care o creezi şi crezi în ea, fie că o prezinţi sub formă scrisă, fie sub formă orală şi fie chiar păstrată doar în mintea ta, însă - dezavantaj sau nu -  nu o va cunoaşte nimeni şi va muri o dată cu tine.

Nu urăsc vara. O las să-mi spună versurile printre razele ei fierbinţi, prin cerul ei senin şi prin ploile care uneori răscolesc grădinile, ucid verdele, îl usucă, dar e frumoasă şi ea în felul ei. În încercarea de a ignora sau omorî şi eu la rândul meu aspectele gri, negre, tablourile dezolante care ştiu să zgârie retina, urechea, inima, privesc doar la ce consider eu că se poate numi frumos. Nu cred că mă pierd printre atâtea imagini, printre cuvinte. Şi dacă pare că mă încarc cu detalii fără rost, ei bine, nu vă grăbiţi, uneori acestea conturează, dezvăluie, reîntregesc mai târziu povestea, puzzle-ul sau cum vreţi să-i spuneţi.
Încercând să dau o formă acestei mici scrieri, m-am întrebat de câteva ori de unde să încep, de parcă nu începusem deja. Iar cu începuturile... Aceasta este o altă poveste interesantă. Începem în fiecare zi oricum şi indiferent ce şi cât. Dar să revin. Noaptea. Momentul în care se trezesc la viaţă alte forme, alte sunete, alte vieţi, alte poveşti. Îmi oferă sentimentul de a nu dori să se mai oprească acel timp dintr-un film vechi, îmi oferă mai mult aer şi fel de fel de parfumuri ce nu se simt ziua, pentru că atunci soarele a avut grijă să le coacă esenţa, îmi oferă clar mai mult mister, inspiraţie şi mă cuprinde intensitatea trăirilor date nu doar de noaptea în sine, ci şi prin atingerile omului care le creează şi mi le transmite. Noaptea mea de vară are sunetul maşinilor, a trenurilor care gonesc poate spre mare ori munte, iar mersul e viaţă. Şi fiindcă e vorba despre noapte, ştiu că cerul înstelat este privit şi de alţii în acelaşi timp cu mine, imaginându-mi-l o oglindă imensă prin care se poate privi sau un portal prin care comunici cu alţii fără să ştii. 

De ce avem nevoie de aceste imagini, de aceste descrieri? De ce dorim să le dăm o formă? Pentru că dincolo de dorinţa de a le da mai departe, dincolo de încântarea sufletului, se găseşte şi dorinţa de a crea legături, dorinţa de a ne regăsi... realităţile. Şi ce imagini, ce simţiri mai pot fi cuprinse, ce noutăţi - realităţi se mai avântă în jur şi eu nu le-am putut capta? Nu ştiu, dar mi-ar plăcea să aflu...


vineri, 1 aprilie 2016

Paradisul

Am respirat dimineaţa ce-a fost cuprinsă de vântul din propriile-i petale. Am simţit frig, rece şi chiar gheaţă. Am încercat să le evit, să chem culori desprinse din soare pe chipul meu, pe pielea mea, prin porii mei, dar soarele s-a cam împiedicat astăzi de nori, căci a păşit fără vlagă printre ei. Şi norii erau nebuni, ţineau prizoniere razele soarelui, le-a legat la spate precum mâinile deţinutului. Vai, dar soarele nu-i un deţinut, cred că doar a fost şi el un pic astenic, iar norii au profitat de slăbiciunea lui. Însă după-amiaza îl făcuse să îşi mai revină în fire şi l-am simţit galben clar. Şi totul devenise din ce în ce mai plăcut când întreg trupul meu călător a fost cuprins total de braţele tale suficient de doritoare, dar încă destul de necunoscătoare în ceea ce priveşte conturul şi simţirea specifice misterului feminin.
Câteodată nu mai ştiu dacă trăiesc cu adevărat, dacă am un trup care e chiar vizibil pe stradă şi pe oriunde îl port, că îl privesc oamenii din toate unghiurile, oameni buni, oameni nebuni, oameni slabi, oameni pierduţi în propriile gânduri sau oameni tari, oameni care nu rătăcesc, ci construiesc.
Cred că îmi conştientizez pregnant existenţa când ne intersectăm privile. Da, atunci ştiu cel mai bine că sunt şi suntem. Da, intervine ideea - ştiu că sunt (doar) prin intermediul celuilalt.

Umbrele au încetat să-mi mai joace pe piele, ele au coborât în jos, pe braţe, pe picioare, pe sub tălpi şi duse-au fost, cuprinse de-un cântec al morţii, ce-l meritau. Acum tu-mi joci pe şi sub piele dansul iubirii şi-al căldurii, iar acest dans mă introduce în tainele contopirii metafizice.
Nu voi scrie despre cum sunt ochii tăi, buzele tale, părul tău, îmi par oarecum subiecte perimate, suprasaturate sau poate că mint acum, poate că mint cu vârf şi îndesat... Scriitorul are stări, are ascensiune şi decandenţă, are zile prolifice, zile în care în faţa ochilor săi imaginile prind alte contururi şi înţelesuri. Dar îţi voi scrie. Îţi voi scrie poate cel mai mult atunci când n-o să-ţi pot vorbi, pentru că liniştea şi timpul adunat ştiu să scrie mai bine...
Acum e noapte şi mai vreau să gust din imaginea ta în soare, la poale de statui albe, mai vreau să gust din atingerea prin vârfurile degetelor tale, dar acum se închide uşa zilei şi te rog să-mi împleteşti un vis cu razele tale de soare şi să-mi citeşti din camera plină de cărţi - Dante, Paradisul.