sâmbătă, 8 octombrie 2016

Spaţiu închis

Soarele-i închis de nori, căci griul lor l-a întemniţat. Trupul meu se plimbă prin camera amorţită de frig şi caută o rază limpede, o rază care să vină printr-un colţ de fereastră. Dar raza nu-i. Mă-ndrept spre veioză şi o aprind - punerea în scenă a unui presupus soare, însă e ciudat, aşa, în mijlocul zilei. Mai fac câţiva paşi prin cameră şi idei răsar una după alta, dar mă opresc la una. E timpul pentru un film, aşa, într-o cameră semi-obscură. Stage Beauty îmi încearcă trăirile timp de două ore. Să trăieşti într-o epocă unde există doar termenul de actor, nu şi de actriţă, să fii bărbat şi să joci doar roluri feminine, să te obişnuieşti cu astfel de roluri, să le iubeşti, pentru că iubeşti graţia feminină, iubeşti mişcările delicate, diafane, glasul plin de patos şi melodios. Apoi să fii venerat, aclamat de public pe scenă în timp ce o joci impecabil pe Desdemona din Othello, iar într-o zi, toate acestea să cadă, aşa cum o face cortina la fiecare sfârşit de piesă de teatru, căci se aprobă şi meseria de actriţă şi pentru prima dată, rolurile feminine pot fi jucate de femei. Acum actorul trebuie să se obişnuiască să joace roluri masculine, dar îşi face loc o criză de identitate dacă se poate numi astfel. Însă când rolurile feminine îşi pun amprenta în sufletul tău, poate că singura împlinire este să înveţi actriţele cum să joace roluri feminine, după ce tu, ca bărbat, ai excelat în asta, apoi să înveţi şi tu la rândul tău cum să joci rolurile masculine...

E seară. Ţi-am auzit glasul venit de departe şi m-a făcut să uit de frig şi gri. Şi atunci m-au vizitat amintiri cu parfumul tău care-mi trezeşte simţurile în ritmuri egale şi inegale, ca-ntr-un dans plin şi plutitor în acelaşi timp, iar memoria trupului mă anunţa de atingerile tale, ca un soare blând. Trandafiriul s-a plimbat în venele mele în timp ce ţi-am ascultat vocea, apoi, câteva minute mai târziu, când nu ţi-am mai auzit-o, camera mea parcă îmi spunea că mă aflu într-un tărâm pustiu, în care degeaba mă gândesc la mult-iubitul amurg, pentru că soare n-a existat azi. La tine însă a existat şi l-am simţit atât timp cât ţi-am ascultat vocea care mereu deschide în mine alte dimensiuni, scăldate în roşu aprins.

Astăzi am trăit într-un spaţiu închis... Dacă ieşeam, nici culoarea frunzelor şi-a florilor nu mi-ar fi amintit de soare, dar a fost frumos, pentru că el, spaţiul închis, mi-a oferit alte deschideri - inspiraţia pe care o mai pierd printre pulsul zilelor pictate cu imagini seci şi cuvinte care schimbă mai mult sau mai puţin acest dans al vieţii...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Te ascult! :)